Simona Tache vs. Mihai Radu: Despre certuri

Cel mai tare din dotare

Când soții și iubiții noștri erau mititei, obișnuiau să se certe pe tema „Tata meu e mai puternic și, dacă vrea, îl rupe în bătaie pe-al tău”. Între timp, tații lor n-ar mai putea să rupă în bătaie nici o muscă beată. Unii au Alzheimer, alții au două preinfarcturi la activ, alții au anus contra naturii. Pur și simplu nu mai poți, la 40 de ani, să te mai umfli în pene cu tac-tu. Ce să zici? „Tata meu are glicemia mai mare ca a lu’ tata tău și poate să îl bată la hipertensiune?”. Nu merge. Dar, totuși, cu ceva tre’ să te umfli în pene! Oare cu ce, oare cu ce? Ah, wait… ești tată de băiat. Băiat = legitimația ta de supermascul. Cum, mai sunt și alții care au băieți?

Da, dar al tău e cel mai șmecher, fiindcă e băiatu’ lu’ tata.

– Mamă, aseară m-am uitat cu fi-miu la filme horror. Nu s-a speriat nici un pic, a fost super-tare, am stat până dimineața, dacă află nevastă-mea ne sparge.

– Câți ani are fi-tu?

– Patru luni.

– Ha! Io m-am uitat cu fi-miu la filme horror când avea trei luni.

– Ce vorbești, coae, la trei luni fi-miu juca în filme horror.

– Al meu le făcea la douș luni, stătea pe scaunu’ de regizor și-i zicea lu’ fi-tu ce să joace.

– Al meu nici nu poate să stea pe scaun, că are ditamai coițele și îl deranjează. Uite-așa mari sunt, cât pumnul meu, mânca-l-ar tăticu’ de coios.

– Al meu are patru.

– Al meu are opt.

– Al meu e super-super-puternic, dacă vrea poate să-l bată pe-al tău.

– Să mori tu? În suzete vrei să se sugă sau în pempărși vrei să se miroasă?

– În ambele.

– Bine, mâine organizăm lupte de bebeluși, să-ți arăt eu care e mai tare!

Cearta cere sacrificii

Femeile nu se ceartă. Nu cînd se întîlnesc, nu față în față. O femeie se ceartă cu o altă femeie cînd rămîne cu tine, după ce aia a plecat.

Cînd se întîlnesc, se creează în jurul lor un norișor de complimente, de bezele, de pupici și pupicuri, de “Vai, dar ce drăguță ești” și “Nuuuu, tu ești drăguță”, de “Vai, dar eu arăt ca dracu’, uită-te la tine!”, de “Îți stă bestial roșcată”.

Tu te uiți la ele ca la un meci de ping-pong și zîmbești tîmp, gîndindu-te că oricînd poți s-o părăsești pe a ta pentru că există în viața ei o prietenă adevărată pe umărul căreia să-și întindă lacrimile, rimelul și mucii despărțirii.

Însă, după ce aia pleacă, începe cearta.

– Tu ai văzut-o pe-asta cît s-a făcut?… Doamne, e cît malul! Eu, dacă aș fi cît ea, m-aș împușca sau n-aș mai ieși din casă.

În timpul ăsta ție ți-a mai dispărut zîmbetul de pe față, ești confuz. Totuși, articulezi:

– Eu credeam că…

– Ce să crezi, frate, tu te-ai uitat la ea? Și mai zicea și că “eu arăt mai bine”. Noooormal că arăt mai bine, păi, ce, e vreo comparație între noi?

Aștepți să-și epuizeze retorica.

– Hei, n-auzi, poți să ne compari?

– Aaa, nuuuu, ce-ai? Asta voiam să zic.

– Doamne, și cu părul ăla înspicat…

Dar să zicem că vă întîlniți cu o prietenă de-a ei care e mică, grasă și cu părul rar. După asta, tu zici:

– Frate, ce grasă era asta!

– Vai, nu știam că ești așa superficial! E o fată foarte bună, să știi, ba a mai părăsit-o și prietenul, un nenorocit…