Dictatura și la gară
Lumea asta, în care trăim noi, e una foarte nedreaptă pentru bărbați. O dictatură crudă, care le calcă în picioare un drept esențial: acela de a trage pârțuri. Iar ei, cu toții, sunt niște eroi disidenți, pentru că înfruntă non-stop interdicția și pericolul, asumându-și prigoana permanentă la care sunt supuși. Au fost perioade în care s-au refugiat în munți, ca să poată trage bășini.
Când ți-e lumea mai dragă, îi auzi vocea veselă, din care răzbate și puțină mândrie: "Am tras un pâââârț". Alteori, te anunță dinainte: "Atențiune, atențiune, vezi că o să trag un pârț!". Apoi, în timp ce-i spui că e un nesimțit, moare de râs, vizibil flatat. Dacă i-ai zice, într-o zi, că, de fapt, nu e chiar așa nesimțit cum încearcă să pară, l-ai nenoroci pe viață: s-ar simți castrat, ar avea nevoie de ani de psihoterapie și nu se știe dacă și-ar mai reveni vreodată. Bărbatul care nu e nesimțit, din punctul lui de vedere, nu e bărbat.
Cel mai nasol e însă că nu poate să-și trâmbițeze pârțurile oriunde. De exemplu, la birou nu poate. Job-ul perfect pentru el ar fi o companie în care toată lumea, de la CEO la portar, se distrează trăgând bășini. Iar universul perfect, ăla în care nu se mai cenzurează nimeni, în nici un context. Imaginați-vi-l pe Obama cum anunță ghiduș că s-a pârțâit, în mijlocul unui discurs televizat. Sau că, în timpul unui zbor, pilotul le-ar da pasagerilor vestea că a dat una de i-a căzut părul copilotului.
Când două cupluri ies împreună la restaurant, iar fetele se duc până la baie să-și pudreze nasurile, între domni are loc următorul dialog:
– Ia zi, cum e? Ai ajuns să dai bășini de față cu ea?
– Oho-ho, de mult…
– Eu încă nu, zice celălalt. Și pălește vizibil, de invidie.
Ne-am făcut de fîs!
La un moment dat, mai sobră ca Băsescu anunțînd că el nu se joacă cu ce scrie în Constituție, iubita îți spune că trebuie să meargă la Satu Mare. Te albești la față. Bănuisei tu că n-a rupt-o cu fostul iubit, dar credeai că timpul le va rezolva pe toate. Chiar și fața ei, foarte gravă, îți transmite că sfîrșitul relației voastre este aproape.
Ei bine, nu, nimic de genul ăsta. Merge la Satu Mare ca să tragă un vînt. Acolo, noaptea, la adăpostul întunericului, undeva la marginea orașului, în cîmp, departe de civilizație, în urletele ascuțite ale vulpilor, în bîzîitul insuportabil al firelor de înaltă tensiune, încercînd să se sincronizeze cu bubuitul unui tunet, lansează un fîs rușinat. Îl trage și apoi fuge. Fuge cît o țin picioarele.
Un moment crucial într-o relație este cînd ea, după două săptămîni de stat pe la tine, intră în toaletă. Nu înainte de a te trimite să cumperi ceva din partea cealaltă a orașului. Cînd te întorci, sînt toate geamurile casei deschise, miroase a lavandă, casa e plină de buchete de trandafiri, iar ea văruiește… Eh, așa, m-am gîndit să-ți fac o surpriză, se mai schimbă aerul!
Bineînțeles, vine o vreme cînd se aliniază astrele, cînd cineva îi face farmece, cînd o iradiază rușii, cînd trece printr-o perioadă mai proastă… și atunci scapă un pîrț. Tu rîzi, te amuzi, hă-hă-hă, ce tare, hai, să facem concurs! Nu zice nimic, o față corporate!
A doua zi, după ce pleacă la serviciu, bate cineva la ușă. Deschizi. E un domn într-un parpalac negru, cu un pistol cu amortizor îndreptat spre tine:
– Doamna a zis că nu e nimic personal. Doar că nu suportă gîndul că s-a bășit de față cu dumneavoastră!
Pac-pac! Fîs-fîs, mai exact, că e cu amortizor!
:)) Radu m-a făcut să rîd în hohote, după o zi vînturoasă rău.
Sper ca iubitul meu sa nu-mi fi instalat niste microfoane prin casa c-ar fi tragic.