Simona Tache vs Mihai Radu: Despre simțul umorului

Gogule, glume, mă?

Îl trimiţi la piaţă pentru un kil de cartofi şi-ţi vine c-un purcel viu, cu măr în gură. De guiţat, guiţă tot el, animalul nu poate din cauza mărului. I se pare c-a făcut o superglumă, iar când îl întrebi ce-o să faceţi cu porcul, îţi zice c-o să-l scoată el la pipi în fiecare dimineaţă şi seară, cu condiţia să ai tu grijă să-i cumperi crănţănele. După care îi dă drumul prin casă. Funny rău, nu?

Se-mbracă în haine de femeie şi se duce să ducă gunoiul, prilej cu care le vinde babelor cu care se intersectează gogoaşa că pe doamna de la VII (adică pe tine!) a părăsit-o boul de bărbat-su (adică el!), iar el (ea, mă rog) e noua iubită a părăsitei, care şi-a dat seama între timp că e lesbiană. Când, în final, afli de ce te-arată toţi vecinii cu degetul şi faci o criză de nervi, îţi zice că n-ai umor.

Intri în bucătărie în viteză, aluneci pe ditamai dâra de Domestos şi îţi spargi capul de gresie. După ce vă-n­toarceţi de la spital (unde ţi-au pus copci), în timp ce tu aduni actele pentru divorţ, el îţi explică că a fost foarte bună gluma (chiar mai bună decât atunci când ai avut infarct pentru că ţi-a băgat o rădaşcă în aşternut), dar eşti tu prea gomoasă şi nu-ţi plac ­ches­tiile funny.

Îi întreabă pe ai tăi dacă nu cumva-s obosiţi „pentru că au făcut perversiuni azi-noapte“, iar când rămâneţi singuri şi încerci să bagi un cuţit în el, îţi zice că n-ai decât să-i întrebi şi tu acelaşi lucru pe ai lui.

Bărbaţii sunt foarte glumeţi, foarte veseli şi dau pe-afară de spirit ludic, iar glumele lor nu sunt niciodată foarte proaste sau de grădiniţă. N-avem noi, femeile, suficient simţ al umorului cât să apreciem că ne-au pus muci pe friptură, ca să ne surprindă.

Glume, glume, soro, glume!
Dacă l-ai vedea pe Stephen Hawking încercînd să-l întreacă la Olimpiadă pe Usain Bolt, tot n-ai fi pătruns de aceeaşi senzaţie de milă şi neputinţă ca atunci cînd o femeie spune bancuri.

Femeilor ar trebui să li se dea voie să spună bancuri la înmormîntări, pentru că oricum nu rîde nimeni. Începe bancul cu poanta, care, astfel, nici nu mai e poantă. Rîde de se strică, apoi urmează o poveste care se încheie invariabil cu „Mă rog, nu mai ştiu cum era, colegul meu Dan îl ştie“.

Asta se întîmplă pentru că femeile iau totul în serios. Dacă trece un bărbat în curul gol pe stradă la 9 dimineaţa, mergînd împleticit şi cu o pereche de chiloţi de damă pe cap, nu se gîndesc că ăla şi-a băut minţile şi l-au dezbrăcat curvele din Rahova după ce i-au luat toţi banii. Nu, sînt convinse că omul a păţit ceva rău, că o fi bolnav, că-l caută familia… Dacă mai faci şi mişto de el, ai pus-o, n-ai inimă. Te pune să-i dai ăluia haina de pe tine, ca să nu facă aprindere la plămîni. Ca prostul, tu i-o dai. Ăla borăşte în ea şi ţi-o dă înapoi, spunînd un contorsionat Muuuulţam, în p’laaa mea! Unde e Gara de Nord, că trebuie să ajung la Ţăndărei…

Cu femeile se glumeşte în cadru organizat şi trebuie să anunţi. Să pui jos, la panoul unde se afişează întreţinerea, că e seară de poante, altfel rişti să sufere pentru iepuraşul din banc căruia îi rupe măgarul fălcile. Unei femei poţi să-i organizezi o petrecere-surpriză doar dacă e invitat Arafat cu ambulanţa SMURD. Leşină, are căderi de calciu, de tensiune, de intensitate, îi ţiuie urechile vreo trei zile, îi întîrzie ciclul.

Publicat în Cațavencii, nr. 46, 21-27 noiembrie 2012