Inteligența lui extraordinară, o cultură cum puțini au în România și nu numai aici, dar și curajul său de a spune lucrurilor pe nume în timpul ceaușismului au fost (mai sînt!) ignorate, deși Sorin Antohi a cîștigat în cele din urmă procesul cu CNSAS, instituția care i-a pus dangaua de turnător la Securitate, cu un vot de 5-4. Sorin Antohi a făcut însă o greșeală inexplicabilă pe care nu și-a iertat-o, aceea a pretinsului său doctorat, pentru care a ales el însuși „moartea publică“. Acest interviu e despre ceea ce a rămas nespus în dramatica istorie a lui Sorin Antohi.
Cristian Teodorescu: În toate întîmplările prin care ai trecut, începînd de la șantajul la care te-a supus Securitatea și continuînd cu doctoratul acela nefericit, e, mi se pare, ceva ce a rămas nespus, ca o gaură într-un puzzle. Așa e?
Sorin Antohi: Sînt multe de spus despre acest nespus. Dacă sănătatea îmi va permite, voi scrie pe larg. Nespusul nu trece dacă e tăcut. El trebuie spus, scris. Nu doar trăit, suferit. Cu alte cuvinte: trebuie lăsat în trecut. Parcursul nu e niciodată încheiat, dar pragul critic al prezenței nespusului trebuie cumva depășit. Există o latură terapeutică aici, deși eu nu vreau terapie, ci ispășire. Dar pentru ce am făcut cu adevărat, nu pentru altceva. Am abordat deja nespusul meu în discuții și lungi scrisori către prieteni, în fragmente de sertar, precum și în două cărți de convorbiri încă inedite: una cu Jean-Noël Matthieu (diplomat cultural, fost lector francez la Universitatea din Iași în anii 1980), alta cu Vasile Ernu. Din fericire, după încheierea lungului meu proces cu CNSAS (2014-2022) și apariția unui substanțial studiu al lui Gabriel Andreescu, se poate înțelege că acest nespus nu e tăinuire, ci tăcere introspectivă. Pe scurt: încerc să leg cele două istorii pe care le numești. După prima, am vrut mereu să mă pedepsesc (în spiritul autodenunțului din 2006, în general răstălmăcit și neînțeles), să caut cu lumînarea orice prilej de a fi pedepsit, marginalizat, exclus și hulit, să boicotez orice formă de autoritate, orice regulă, orice normă, orice convenție. Cu a doua istorie aproape mi-am reușit moartea publică la care tindeam de peste treizeci de ani. Spun „aproape“ fiindcă intervențiile altora m-au readus la un fel de viață secundă, liminară, altminteri greu de trăit chiar pentru un stoic. Cel puțin pentru unul imperfect, care îi iartă pe alții, dar nu se iartă pe sine.
C.T.: Ai o explicație de unde a venit strădania CNSAS de a te declara colaborator al Securității?
S.A.: Am mai multe explicații, poate le voi detalia cîndva. Unii dintre membrii succesivi ai Colegiului proveneau din medii de risc pentru mine (naționalism securist, fundamentalism etc.), iar cel puțin unul avea relații cunoscute cu acuzatorul formal, de la care a pornit întreaga procedură legală (2009-2023, de la cele douăzeci de ședințe ale Colegiului despre mine la motivarea hotărîrii ÎCCJ în favoarea mea). Pentru trimiterea mea în justiție, scorul a fost 5-4. Nu știu acum repartiția nominală a voturilor, aceste informații ar trebui să fie publice. Dintre cei patru care au votat împotrivă nu-l pot numi decît pe juristul Corneliu Turianu, care a formulat o opinie separată în scris. Curtea de Apel București (unde am cîștigat de două ori) a aprobat la a doua încercare să mi se comunice documentul. Era cea mai convingătoare pledoarie concisă în favoarea mea. Nu l-am cunoscut pe acel om, am regretat că a murit înainte de a ști ce scrisese despre mine și de a-i mulțumi. Evident, mai nimeni (inclusiv Wikipedia) nu a dat atenție sentinței ÎCCJ, motivării ei, studiului lui Gabriel Andreescu, eseului lui Dorin Tudoran care pornea de la el și intervenției pe blog a lui Liviu Antonesei care le punea din nou în circulație. Într-un fel, cel care a deschis acțiunea și CNSAS au cîștigat, fiindcă linșajul anilor 2006-2008 (a doua etapă a fost inaugurată de Herta Müller), care are ecouri și azi, nu va fi vreodată înlocuit cu o judecată cumpănită. Oricît de aspră, dar dreaptă și bazată pe probe. În același sens, să reținem un fapt elocvent despre justiția retrospectivă, populară sau instituțională: CNSAS și cei care m-au atacat nu au vorbit niciodată despre ce-am făcut bun și curajos înainte de 1989 (pentru a-mi pune în context făcutele și nefăcutele) și după. Din fericire, mai mulți disidenți veritabili au vorbit. Oricum, așa cum a arătat Gabriel Andreescu pe baza documentelor, acest aspect al administrării justiției ridică probleme de fond care depășesc orice caz individual.
C.T.: Cum e să traversezi deșertul în România intelectuală de azi?
S.A.: E greu, fiindcă deșertul de aici, care nu e pentru mine un reper esențial, e structural ostil. Cînd cazi, fiindcă înainte nu reușea, te înghite, prin munca voluntară a celor care, din ură de sine (nu doar din lup-moralism), invidiază pînă la ură și exterminarea în efigie. De cînd mă știu, am fost mai legat intelectual de Occident, apoi de lumea largă. Din adolescență, deși de la distanță (geopolitică, nu culturală), în mod programatic. După 1990, în toate modurile. Expresia „traversarea deșertului“ are, cum sugeram mai sus, multe sensuri. În cele care implică penitența, pentru sine sau pentru altul, deșertul are o dimensiune simbolică pozitivă: izbăvirea, adică posibilitatea întoarcerii și a iertării. Dar nu o exclude pe cea negativă: rătăcirea fără sfîrșit. Le sînt recunoscător prietenilor vechi și noi, de aici și din lume, care m-au îndemnat și ajutat să nu mă fac una cu deșertul.
C.T.: Prietenii pierdute?
S.A.: Nici una. Dacă sînt adevărate, prieteniile nu pot fi pierdute. În orice caz, nu înainte de a discuta deschis, inclusiv public, dar cel puțin privat, ce trebuie lămurit. Unele prietenii pot fi însă întrerupte, putînd părea pierdute un timp (chiar lung). Întotdeauna, nu doar după 2006, am acceptat dreptul altuia la ruptură sau la întreruperea prieteniei cu mine. Și am păstrat memoria prieteniei, cu speranța regăsirii.
C.T.: Prietenii dobîndite?
S.A.: Multe. Mai ales în străinătate. Dintre ele, cel mai mult m-au mișcat cele care s-au putut împlini cu mine ca om căzut (de sus), cînd nu mai aveam ce da, însă păream mai pregătit, dacă nu chiar constrîns, să primesc. Pe unii îi blocase gîndul că i-aș putea bănui de apropiere interesată, deși spuneam tuturor că detectez ușor lingușitorii. Și pe aceștia îi ajutam dacă aveau greutăți sau merite cît de mici, sperînd că sluga ticăloasă din ei e activată numai de nevoie, nu și de ambiție ipocrită. O notă aparte merită instituțiile (universități, institute de cercetare, edituri, jurnale savante etc.) și asociațiile academice occidentale/internaționale, care m-au tratat cu o generozitate incredibilă și m-au determinat să nu-mi duc pînă la capăt autodistrugerea.
C.T.: Ce cărți n-ai publicat în această perioadă?
S.A.: Din motive evidente, în 2006 am oprit publicarea mai multor cărți, unele anunțate, iar un manuscris cerut de o editură mi-a fost returnat. Partenerii de dialog din două cărți de convorbiri încheiate s-au retras pe parcurs. Inițial eram gata să mă autolustrez total, pînă la distrugerea tuturor manuscriselor de sertar și sinucidere. La presiunea prietenilor, am optat pentru sinuciderea lentă și activă, care îmi era oricum asigurată, fizic și metafizic, de boala mea cronică. Am reînceput să public în 2007, la Polirom și CEU Press, dar n-am scos din sertar tot ce aveam și am mai adunat între timp. Sper s-o fac eu sau s-o facă alții. Și sînt iar preocupat de proiecte noi. Așa funcționez eu: cînd înțeleg ceva, fie că exprim în amănunt sau nu – de regulă, mă resemnez să scriu note sintetice pentru mine însumi –, trec la altceva, integrînd în cercuri (sau alte geometrii) din ce în ce mai largi tot ce fac și gîndesc. Pe de altă parte, lumea s-a schimbat, iar competențele intelectuale sînt în declin. De aceea prefer conferințele de nivel înalt: acolo competențele respective sînt garantate (mai ales în nucleul dur al comunităților academice internaționale) și poți la rîndul tău învăța. Declinul științelor umaniste (de la dispariția erudiției la radicalizarea oportunistă și perversă a ideologiilor) și schimbul de generații au afectat și acest mediu, dar încă se mai poate dialoga.
C.T.: Cine o fi preluat agenda Securității după așa-zisa ei dispariție?
S.A.: Securitățile. Într-o societate teoretic pluralistă, și Securitatea, fără a-și pierde coeziunea profundă, a renăscut (fără să fi murit; aici e un frumos potențial de speculație teologică) ca rețea de rețele care nu sînt nici secrete, nici discrete, aflate în competiție. Evident, substantivul de tristă amintire, scris cu majusculă, rămîne subînțeles. Și e singularia tantum.
9.040 de vizualizări
inteligenta extraordinara aveau Alan Turing ,Peter Higgs, Kurt Gödel etc ; ceilalti au doar o ilustra mediocritate sau nici atat.