Procurorii au devenit, în ultima vreme, editori de manuscrise-fluviu în care inculpații își aștern memoriile și denunțurile. Asta se datorează abilității lor dostoievskiene de a înțelege și exploata slăbiciunile, fricile și, mai ales, viciile acestor scriitori.
Dacă, de exemplu, Dan Șova ar fi alcoolic și n-ar putea rezista fără doza zilnică, dacă s-ar tăvăli pe jos în momentul în care ar fi ținut la beci pe uscat, e evident că procurorii ar folosi sevrajul ca să-l facă să scrie. Dar Șova nu e alcoolic. Dependența lui e legată, se zice, de alte chestii. Chestii care-i sînt atît de necesare încît, cică, absența lor l-ar face nu numai să vorbească singur, ci să și scrie fără să fie rugat.
Apropiații și complicii din dosare sînt paralizați nu de perspectiva de a merge ei la arest, ci de a merge Șova la arest. Se zice că, în momentele sevrajului, fantezia scriitorului depășește toate așteptările procurorului. E ca și cum Șova ar trage pe nas toată inspirația poeților lirici din Turceni, Rovinari, CET Govora și PSD.
Opera lui legată de complici rămîne deocamdată secretă, iar plasarea lui în arest la domiciliu reprezintă, se povestește, una din cele mai mari pierderi pentru literatura de sertar a DNA.
