Azi, pe piața tîlhăriei de partid, cota lui Moșteanu e un milion de euro. A lui Bolojan e un milion jumate, după cum rezultă din relatările DNA. Mituitorii și-au format ofertele pe baza unui mecanism simplu al comerțului: cererea și oferta. Dacă ele nu există, banditul nu are repere, nu are indicatorii mitei, nu are ordinul de mărime. În cele două cazuri concrete, Moșteanu și Bolojan au evitat fapta de corupție, dar aceste șpăgi ratate dezvăluie, în mod consolidat, indicele pieței de corupție la sfîrșitul anului 2025. Prădătorii bugetului provin din interiorul clientelei de partid și acționează în interiorul partidului, prin intermediari din partid, asupra liderilor partidului.
Dar cît de mare e această piață a corupției? Să facem niște calcule din ochi, bazîndu-ne pe cifre publice și pe rata dosarelor de corupție, fără să uităm că esențial în această aritmetică e ordinul de mărime și nu virgula.
Potrivit datelor DNA, în fiecare an sînt soluționate între 2.000 și 3.000 de dosare, și rămîn în lucru între 5.000 și 10.000. Aceste cifre globale se referă la ultimii 15 ani, cu anul 2010 inclus. Putem spune, deci, că în fiecare an există între 7.000 și 13.000 de fapte de corupție reclamate la DNA. Să luăm o sumă medie, să zicem 10.000, și să adăugăm un coeficient de mită adus la zi de episoadele Moșteanu-Bolojan, adică un milion de euro.
Mai trebuie adăugați cîțiva parametri de neomogenitate și hazard. De pildă, există șpăgi de zeci de milioane, cum ar fi cazurile EADS, Microsoft etc., dar și șpăgi mai mici de un milion sau neexprimate în bani, cum ar fi plata în natură, indiferent de natura ei. Apoi, banii către intermediar nu înseamnă volumul total al mitei. E de așteptat ca oficialul care comite abuzul să primească partea cea mai mare. Una peste alta, dacă luăm cu titlu experimental și subevaluat milionul lui Moșteanu și-l înmulțim cu cele zece mii de cazuri suspecte de corupție obținem zece miliarde de euro.
Atît e presupusa mită pe care prădătorii bugetului de stat o oferă anual miniștrilor, prim-miniștrilor, președinților, secretarilor de stat, primarilor, consilierilor, președinților de consilii județene, directorilor și membrilor CA din companiile de stat, parlamentarilor și celorlalți demnitari sau funcționari din administrația oficială.
Sigur că alea 10.000 de cazuri anuale de la DNA reprezintă doar o parte din cazurile totale de jaf bugetar. Cei mai mulți dintre mituitori nu sînt prinși sau nici măcar denunțați, iar contractele și legile cu dedicație produc nestingherite găuri uriașe în banul public. Am putea dubla liniștiți suma alocată mitei, am putea obține 20 de miliarde de euro, și tot cu o subevaluare am avea de-a face. Dar avem, cel puțin, ordinul de mărime.
La suma asta se adaugă efectele mitei, care sînt de cîteva ori mai mari. După asta trebuie spus că nu toți jefuitorii bugetului ajung la DNA. Mare parte din ei, cum ar fi recentul caz Tinmar Energy, încap pe mîna Parchetului General. Dacă adăugăm din ochi și partea asta, adică și cazurile ajunse la alte parchete decît DNA, cu tot cu prejudicii, evaziuni și furt direct, ne apropiem, probabil, de 100 de miliarde.
E o sumă care ar putea fi a statului, ar putea fi revărsată asupra populației prin servicii de sănătate, educație, transport, ajutor social, siguranță și investiții, dar se duce în conturi private la care procurorii nu ajung. Statul abia adună 70 de miliarde de euro și cheltuiește 150. Adică se împrumută ca să poată acoperi nevoile corupției.
În esență, totul pornește de la apariția acelui milion la o ușă de ministru. Chiar dacă la primul ciocănit ușa a rămas închisă, cu timpul milionul va crește, se va face mare și, cînd va bate iarăși, împreună cu alte milioane, i se va deschide.
3.856 de vizualizări
