Într-o vineri seara, la cârciumă, băieții s-au făcut tanc. Da’ tanc! A ieșit chef mare, ca-n vremurile bune, când eram toți iresponsabili: urlete, țipete, chirăieli de gagici, coruri bărbătești („We are the champs, we are the champs…”), chelnerițe luate pe sus și suite pe bar, mă rog, fel și fel de agerimi de ore mici. Nu am nici cea mai vagă idee cine a-nceput să facă galerie naționalei de rugby („Hai Stejarii, hai românii, olé, olé, o-lé!”), dar atât a trebuit: după câteva zeci de secunde de zbierat, băieților le-a venit Ideea: „Mergem la Tbilisi ca să facem atmosferă la meci!”. Zis și făcut. Atunci a murit cheful.
Pentru că, de ce: în loc să continue haosul, toată lumea s-a cocoșat peste telefoanele mobile și a-nceput să butoneze. Unul își verifica contul curent. Altul căuta zboruri. Al treilea (care era cel mai beat) „căuta” cazare, dar nereușind să mai vadă ceva pe display la ora aia, a apelat politicos la mine („Ce scrie, bă, acilea, futu-te-n inimă?”). I-am luat mobilul din mână, am ieșit de pe IMDB (acolo căuta el cazare!) și am încercat pe airbnb, unde am bâjbâit destul de mult, preț de două halbe, până am dat de oferta lui Benito: „Cozy house in old Tbilisi”. A durat o vreme pân-au văzut toți ce condiții are cotețul lui Benito ăsta, dar în cele din urmă s-a ajuns la consens („Mergem la Benito!”).
Casa era pentru toți, dar zbor trebuia să-și ia fiecare. Aici a-nceput garagața, că erau unii care de zis, ziceau că vor să meargă, dar vorbea alcoolul din ei; alții, ca mine de exemplu, nu ziceau că vor să meargă, dar le pica buza de poftă, numai că n-aveau bani; în fine, mai era și grupul mic, dar compact, al decișilor, care n-a stat la discuții, și-a luat zbor la Turkish, cu escală la Istanbul, și aia a fost. Grupul mic și compact mi-a propus și mie să mă ia în expediție, free of charge, ca să am grijă de ei prin aeroporturi și până la Benito acasă, că ei de-abia se-ncălziseră și aveau de gând s-o continue în forță („Bă, săracule, bă, pișatule, hai și tu pân-acolo și-napoi, că plătesc io și pentru tine, bă, da’ să stai dracu’ treaz, să nu intrăm în belele!”). Veșnicul pleșcar care trăiește în mine a chiuit de fericire, dar din păcate inițiativa a fost preluată de cealaltă jumătate a eului, de veșnicul fricos: „Numai puțin, s-o sun pe nevastă-mea și s-o-ntreb dacă-mi dă voie!”. Vă dați seama ce-a urmat.
P.S. Stejarii, să nu le fie de deochi, au luat bătaie cu 38-9.
8 vizualizări
