Mai țineți minte ce frumos miorlăiau toți, de la stînga la dreapta, că PNDL I, că PNLD II, că asta-i „Anghel Saligny“ și nimic mai mult?! Că, ce să vezi, tot programul e un fel de cadou făcut de stat primarilor cuminți și degrabă adunători de voturi? Și-o vreme cam așa a fost, pentru ca mai apoi aceleași gurițe care urlau că e rău să nu mai prididească din a se lăuda cînd mai prindeau cîte un contract. Acum, problema cu acest megaproiect este că statul nostru cel viteaz trebuie să și aibă bani să-l pună în practică. Mai exact, să-l deconteze. Numai că noi, la ora asta, ca țărișoară, zic, funcționăm cam pe aburi, ne-am întins cam cît de mult putem pe plapuma de împrumuturi și nu prea mai există bani la discreție.
Ceea ce, teoretic, n-ar trebuie să fie neapărat o problemă, căci statul e mereu solvabil. Și-apoi, banii pe chestiile astea nu se dau în avans. Sistemul funcționează cam așa: se duce Primăria X, spune că vrea să facă te miri ce chestie, drum, alimentare cu apă sau ce se mai dă prin schema asta de finanțări, se încadrează și primește OK-ul. Adică finanțarea teoretică. După care scoate contractul de lucrări la mezat. Vine o firmă, cîștigă contractul, face lucrările și-și ia banii. Simplu, nu? Eh, nu-i chiar așa.
Asta pentru că vreo 90% din primăriile care derulează proiecte prin „Anghel Saligny“ n-au bani să susțină din resurse proprii proiectul, pentru ca mai apoi să aștepte să primească banii de la stat. Prin urmare, cele mai multe contracte se fac cu firme care-și asumă că fac ele, din resursele proprii, urmînd să primească de la beneficiar atunci cînd e gata, se face recepție și decontează statul.
Statul n-are încredere în stat
Cea mai simplă variantă, cum ziceam, este ca Primăria să aibă bani, la fel ca și firma care cîștigă contractul. Practic, să nu stea nimeni în banii ăia pe care-i decontează statul. Dacă Primăria în cauză n-are, atunci varianta a doua e să aibă firma. Sau să fie suficient de mare cît să poată accesa o linie de creditare în baza brand-ului, activelor și a ce mai are ea. Asta pentru că, zic niște vorbe din piață, sistemul bancar nu oferă creditare pe baza contractelor cîștigate în „Anghel Saligny“. Și cînd mă refer la sistemul bancar, mă refer în principal la ăla al statului român. Care mai are niște bănci, pe ici, pe colo, unele chiar mari. CEC Bank, de exemplu, e una dintre băncile alea ale statului care nu-s dispuse să crediteze firme în baza contractelor cu statul. Or, în mod normal, odată ce-ai cîștigat un contract, nu mai zic de un contract cu statul, care se presupune că e beton, clar se va face plata, te poți duce cu contractul în dinți, cu datele firmei și poți cere un credit. Că doar orice contract din ăsta presupune niște cheltuieli, uneori chiar mari, dacă vorbim de extinderi de canalizări sau mai știu eu ce alte chestii de infrastructură, unde valoarea lucrărilor e de milioane de euro. Iar cele mai multe firme în sistemul ăsta lucrează: odată ce au cîștigat un contract, se duc și deschid o linie de credit, pe care o acoperă și o închid după ce încasează. Numai că, în cazul lui „Angheluș Saligny“, nici măcar băncile statului nu oferă credit. Chestie care, zic niște voci din piață, ar fi pornit un trend, căci dacă statul nu e în stare să se crediteze pe sine, nu o vor face nici alții. Mai ales că șeful operativ al CEC Bank, Bogdan Neacșu, este și președinte al Asociației Române a Băncilor – ARB, unde a fost reconfirmat anul ăsta pentru un al doilea mandat. Cu alte cuvinte, nu-i greu de înțeles de ce, dacă CEC Bank nu dă credite pentru lucrări primite într-un program public, nu se vor grăbi nici alte bănci să o facă.
Or, sigur, oficial ne merge bine, vorba piesei, iar „Anghel Saligny“ duduie și e dispus să finanțeze proiecte, însă nu prea mai au multe firme puterea de a merge la licitații sau de a duce la bun sfîrșit contractele.
