După prima săptămînă olimpică sîntem în grafic: șase-opt medalii și-a propus COSR – acolo sîntem! Cu un pic de șansă, chiar putem depăși planul multianual la producția de aur, argint și bronz. În orice caz – pariem! –, vom obține un număr cel puțin dublu de medalii față de cît am obținut la precedentele două olimpiade, cele de la Tokyo și Londra.
Pentru țărișoară ar fi un bun prilej de bucurie și de mîndrie, am putea zice, mai pe românește, „Yes We Can!“. Ți-ai găsit…
De-a lungul timpului și multor ani grei (toți anii sînt grei la noi, în România…), s-a dezvoltat o specie de compatrioți bine antrenați. Zi de zi, orice ar fi, oamenii ăștia se antrenează să vadă doar partea nasoală a lucrurilor. Așa s-a întâmplat și la faza asta. Cîte vorbe triste nu s-au rostogolit în aceste zile fericite! Anticipam avalanșa de pesimiste și revoltate locuri comune. „Rezultatele de la Olimpiadă sînt mincinoase. De fapt, sportul românesc e la pămînt.“ „Ce se întîmplă cu copiii și juniorii?“ „De ce anumite loturi și anumiți olimpici beneficiază de condiții preferențiale?“ „De ce mulți olimpici sînt în soldă la Dinamo sau Steaua?“ „De ce nu se implică mai mult statul?“ Nu-ți mai zic de corul vocilor nostalgice care, comparînd zestrea de medalii, evocă realizările din epoca de aur a mărețului ctitor olimpic Nicky Ceau…
Folosește cuiva la ceva toată cîrcoteala asta obsesivă? Unora pesemne că da, văicăreala permanentă și ura de sine sînt două dintre sporturile favorite ale poporului comentator român. Am mai putea încerca parcă și alte discipline. De exemplu, ce-ar fi dacă ne-am mai antrena să vedem și partea bună a situației? Știm că nu-i tocmai roz, ca la Paris. Vom lua, așa cum am pariat, un număr cel puțin dublu de medalii față de cît am luat la Tokyo sau la Londra. Nu-i chiar de colo. Avem niște eroine și niște eroi, în ciuda nepăsării (a nesimțirii, mai pe șleau) atîtor autorități, oamenii ăștia au realizat minuni. E un bun punct de start, decît să ne tot jelim că e rău. Preferabil ar fi să ne străduim ca mîine-poimîine, nu azi, să ne fie un picuț mai bine. Sportivii trudesc ani de zile pentru a cîștiga cîteva secunde sau sutimi de secundă.
Cîrcotași profesioniști de pe margine incriminează cu furie deontologică faptul că nu se rezolvă toate necazurile într-o secundă. În doi timpi și trei mișcări, românii au uitat să se mai bucure. Alt clișeu: „De ce se întîmplă asta?“. Păi, dintr-un motiv simplu: românii s-au antrenat intens să-și exhibe nefericirea, încît nu mai acceptă nici prilejurile reale de bucurie. Un obicei neaoș, banal și enervant. Vorbele lui David Popovici reprezintă, într-adevăr, sîmburele unui discurs-manifest. Mai înțeleaptă, mai trecută prin valurile vieții olimpice, cu palmele ei bătucite, doamna Elisabeta Lipă a zis că nu va sta cu lopețile încrucișate. După încheierea Olimpiadei, împreună cu alte federații care s-ar băga, le va propune autorităților un plan de acțiune. Abia așteptăm reacția politicienilor care-și tot bagă capul în poză. De asemenea, e și mai interesant de văzut cum vor juca profesioniștii jelaniei naționale. Marii sportivi nu se plîng niciodată. Ăștia tot timpul!
Dacă se impune cumva o subscripție publică, vor scoate măcar un bănuț din buzunar, potrivit devizei „Dați un leu pentru bazinul olimpic al meu!“? Dacă n-au bani, vor contribui, măcar cu materiale sau cu cîrca, la realizarea mult visatei piste olimpice pentru bărci? Că așa, la tot dat din gură, toți ne pricepem, sîntem campioni!
Deci nu ratați ocazia să ne bucurăm, așadar, cît avem motive întemeiate. Elisabeta Lipă – președinte! David Popovici – tot președinte! (După ce va fi împlinit vîrsta de cel puțin 35 de ani, potrivit Constituției.) Hai, România!
