Constatăm, de fiecare dată când ajungem în vreo fundătură, că ne-am construit țara ținând la mare preț vorba aia cu omul gospodar care își face și sanie, și car. Am evoluat, lucrurile s-au complicat, dar noi am rămas la nivelul de sanie și de car. Atât putem noi, tehnologic, să realizăm.
N-ar fi o problemă. În definitiv, nu toate națiunile sunt dotate pentru a construi mașini de curse. Unele n-au tehnologia, altele, deși știu cum, teoretic, n-au fabricile în care s-o facă, altele le construiesc de pomană, pentru că n-au piloții ceruți de performanțele mașinii. Dacă, însă, ai pilotul, nu ar fi o problemă să împrumuți tehnologia, să cumperi materialele, să plătești inginerii și să realizezi montajul într-o fabrică independentă.
Dar vorbim teorie. Noi, ca națiune, suntem îndeajuns de mândri pentru a continua să ne manufacturăm, după idei și proiecte proprii, țara și conducătorii, cu materialele pe care le găsim pe aici, fie smulse de noi naturii, fie pur și simplu abandonate de foști locuitori sau de năvălitori aflați în trecere. Am avea nevoie de o mașină de curse și de un pilot extrem de priceput ca să ajungem din spate țara mașinilor populare, dar scumpe.
Dar suntem mândri și credem, cu adevărat, că suntem, în același timp, și buricul pământului, și aleșii lui Dumnezeu. Avem, așadar, tot ce ne trebuie pentru a merge pe drumul nostru.
Nu știm unde duce, că nimeni n-a mai mers pe el, dar nu putem decât să sperăm că e un drum destul de lung. Nu ne-am gândit nici cum să-l proiectăm, nici dacă-l vrem asfaltat sau doar pietruit, cu o singură bandă pe sens sau cu două benzi plus bandă de urgență. Îl descoperim pas cu pas, iar uneori e doar o cărare pentru capre, alteori e răvășit de șenilele tancurilor rusești, uneori e sinuos ca mersul unui marinar abțiguit sau se poate întâmpla să fie lipsit de imaginație ca traseul parcurs săptămânal de un robot nu foarte complex.
E rău că n-avem proiectanți și constructori pentru drumul țării, dar e la fel de important că nu știm nici să ne adaptăm vehiculul sau pilotul la lipsa infrastructurii. Piloții noștri văd că n-au pe ce merge și atunci aleg să zboare. Nu că am fi mari constructori de avioane, da’ putem cumpăra de la alții. Nu că am avea banii pentru asta, dar luăm niște credite de angajament. Și-n timp ce piloții sunt cu capetele în nori, noi rămânem pe pământ să meșterim la mașina aia care să ne ducă departe.
Șasiul e de căruță. Așa se face la noi, tradițional: șasiu de căruță. Altfel, ne-am supăra strămoșii. Pe șasiul ăsta ne chinuim să punem diverse caroserii și motoare. Ar trebui, deja, să fim capabili să trecem la producția de serie, să avem cunoștințele și procesul tehnologic necesare pentru a nu mai produce doar prototipuri. Dar nu e așa. Luăm motoare nemțești, aripi față din Franța, sistem electric american, computer de bord gândit în Turcia și produs în China, farurile, stopurile și semnalizatoarele le împrumutăm de la italieni. Lipim totul cu bandă adezivă, că sudura nu prinde pe șasiul de căruță, din lemn, și ne rugăm să trecem ITP-ul.
Până la urmă, printr-un miracol, rabla pornește. La cheie sau la manivelă, dar pornește. Luăm piciorul de pe frână, iar încropeala începe să se hurducăie prin hârtoape. Suntem fericiți, aplaudăm și bem șampaniile pe care n-am mai apucat să le zdrelim de caroserie.
Până când ne dăm seama că nu mai putem opri măgăoaia, pentru că frânele, bazate pe bun-simț, nu fac față, iar motorul nu poate fi oprit.
Așa se întâmplă cu premierii, care nu mai pot fi demiși decât dacă Parlamentul se umple de trădători care-și negociază fotoliile și libertatea în schimbul unui vot la moțiunea de cenzură. Parlamentarii, la rândul lor, nu pot fi ridicați din scaune, apărați fiind de imunitate. Președintele nu poate, practic, să fie demis, orice ar face, fiindcă pentru demiterea lui trebuie să voteze mai mulți oameni decât au votat pentru alegere, și nici atunci nu e sigur că se rezolvă. Pe zi ce trece descoperim că am lansat pe orbită câte o teleguță motorizată, că am făcut proceduri pentru construirea și pornirea ei, dar nu mai putem să-i oprim motorul. Nu putem, de exemplu, să demitem un procuror-șef de direcție pentru că, după ce i-am dat drumul în lume, am înghițit cheile.
Când România reușește să-și urnească șasiul ăla de căruță, în ciuda motoarelor care trag în toate direcțiile, zgomotul pe care-l face se aude de la mare depărtare. Normal ar fi ca alți participanți la trafic să fie înspăimântați de arătarea asta care circulă haotic, nu respectă regulile de circulație și lasă în urmă o dâră de șuruburi care i se scurg din mecanismele dezmembrate. Numai că ei stau liniștiți și se amuză, uitându-se cum, de-atâta amar de vreme, cotind când spre dreapta, când spre stânga, ne învârtim, de fapt, în cerc, fără o linie de sosire și fără vreun start adevărat.
Iteresant ar fi sa aflam ce faceau DACII cand APOLODOR DIN DAMASC construia podul dintre Imperiu si Dacia peste Dunare. Cred ca am avea o revelatie.Mileniile se pare ca nu ne ating?
Rāspuns pt. Adi: Dacii au construit podul lui Apolodor, el doar l-a proiectat, iar romanii erau bāieti fini, se rādeau, se parfumau, asa cā au angajat daci, pentru mâna de lucru ieftinā!
Corect, tara ce merge precum o gaina fara cap.
Un articol misto ce completeaza editorialul lui Buscu si articolul catavenc despre batalia pe butoane. Poate, poate se misca cineva, s-o simti vreunul cu obraz ceva mai subtire decat peretele Casei poporului.
Si eu m-am saturat sa vad atata incompetenta si nepasare la conducerea tarii.
Pana cu ceva ani in urma mai speram sa ne revenim, acum am impresia ca suntem o tara fara scapare.
Cred ca pe principiul romanesc e guvernat si iadul pentru ca nu vad tortura mai mare decat sa te puna niste burtosi tampiti sa tragi pe un velodrom la o caruta plina cu pietre caruia ii mai lipsesc si rotile din stanga. Senzatia aia cretina ca orice ai face e in zadar, esti epuizat si ai vrea sa te tot duci, insa esti fortat sa continui.