S-a lăsat de inginerie în anii ’90 și s-a făcut gazetar, ceea ce a și rămas. Jurnalistul Tudor Călin Zarojanu e același cu prozatorul care poartă acest nume și scrie romane de călătorie. T.C.Z. e parte din Fundația „Corneliu Coposu“, căruia i-a scris biografia în 1996, și e singurul mei prieten care scrie la ziarul Lumina.
Cristian Teodorescu: Te-ai apucat de presă în zglobiii ani ’90, nu te-ai astîmpărat nici azi. De ce, domnule?
Tudor Călin Zarojanu: Bag seama că eram și eu zglobiu… Mi-a plăcut întotdeauna să scriu, aveam jurnal de pe la 12 ani. Nu pot să spun că m-am apucat de presă din vreun înalt impuls de a descoperi și spune Adevărul, asta a venit mai tîrziu. Oricum, meseria de jurnalist este una formidabilă! În primul rînd îți dă ocazia să stai de vorbă cu oameni de înaltă valoare. Sigur, în funcție de specializare, respectiv dacă lucrezi „pe politic“ sau „pe infracțiuni“, trebuie să vorbești și cu lepădături, dar poți face asta așa cum duci gunoiul la ghenă. În al doilea rînd, jurnalismul te poartă pe unde cu gîndul nu gîndești. Sigur că poți face asta și ca om oarecare, dar e mai provocator și mai plăcut s-o faci ca datorie profesională, îmbinînd utilul cu plăcutul. N-aș renunța la jurnalism nici dacă mi s-ar asigura alegerea ca președinte al României.
C.T.: Ești printre puținii care-și mai aduc aminte de Corneliu Coposu. Cum de a dispărut direcția dată de el din politica autohtonă?
T.C.Z.: Din fericire, nu foarte puțini totuși. Pe 10-11 noiembrie au avut loc la Cluj evenimentele celei de-a V-a ediții a Galei Coposu și sălile au fost pline. Moștenirea Coposu există, dar, e drept, puțini se revendică de la ea. De ce? Uite, cînd lucram într-un centru de calcul, în anii 1980, aveam un șef de colectiv cu trei grave defecte: era competent, era cinstit și era modest. Urmarea a fost că directorul centrului l-a dat urgent afară, i se părea periculos. Cam așa și cu Seniorul: statura lui morală, dar și cea intelectuală, deranjează chiar și postum. Decît să riști să fii comparat cu Corneliu Coposu, mai bine nu mai pomenești niciodată despre el. Pe de altă parte, la noi nu mai există de mult nici o altă orientare politică în afară de interese. Vorbim generic de stînga și dreapta – aiurea, n-avem așa ceva, dovadă că se-nfrățesc fără probleme la guvernare. Creștin-democrație? Țărănism? Ce-s alea!? Fundația „Corneliu Coposu“, din care am privilegiul să fac parte, se dă peste cap să țină vie amintirea Seniorului, inclusiv printre tineri, și să știi că funcționează! Doar că sîntem o organizație mică, avem resurse modeste – ce-ar fi dacă ar face ce facem noi Ministerul Culturii, Ministerul Educației, ICR!?
C.T.: Călătorești și scrii impresii de călătorie. Epică turistică?
T.C.Z.: Este evident că bîntuitul prin țară și prin lume – după posibilități – este o excelentă sursă de literatură. Și nu neapărat în stil pășunist-festivist, căci ți se-ntîmplă tot felul de lucruri – unele, de să mori de rîs, altele, de să mori de-adevăratelea. Am trecut în Croația printr-o furtună în care cădeau copaci pe șosea înaintea mașinii noastre… Am considerat totuși că doar consemnarea evenimentelor și a impresiilor ar fi prea puțin, așa că am construit romanul Bîntuind prin Balcani conferindu-i și o dimensiune detectivistică, și una umoristică (de altfel, partea polițistă e parodică), și una erotică. O șaorma cu de toate, dacă vrei. Vai! Ce lucru urît am spus despre cartea mea! Dar șaorma cu de toate e bună…
C.T.: Te-a ajuns credința, de colaborezi la Lumina?
T.C.Z.: Nu m-a ajuns, că nu fugisem nicăieri. Am fost întotdeauna credincios, chiar dacă, pînă acum vreo zece ani, nu unul practicant, adică nu mergeam duminica la slujbă. În 2016, Vasile Bănescu, care mă invitase de cîteva ori în emisiunea lui de la Trinitas TV, mi-a propus să mă alătur lui în Biroul de Presă al Patriarhiei. Am acceptat și am lucrat acolo trei ani. Aparent, o activitate mai funcționărească decît ce făcusem pînă atunci în presă, nu mai eram pe teren, nici nu scriam editoriale, dar orice job are satisfacțiile lui dacă te implici. A fost OK. După care m-am mutat la ziarul Lumina, unde am redevenit ziarist cu totul. Am umblat prin țară mai mult decît în restul celor 30 de ani de presă pe care-i împlinesc pe 16 decembrie și am publicat pînă acum peste 800 de articole. Dar nu cantitatea contează, ci faptul că am scris și scriu despre ce simt nevoia și așa cum vreau. Nu mi-a fost refuzat niciodată un subiect sau un articol și nu mi-a spus nimeni să scriu altfel. Primul meu articol la ziarul Patriarhiei a fost despre planetariul din salina Slănic Prahova, am scris și despre laserul de la Măgurele, și despre bullying, și despre multe altele… Anul trecut m-am pensionat, dar continui să scriu acolo, poate chiar mai mult ca înainte!
C.T.: Ce întrebări i-ai pune lui Putin dacă i-ai lua un interviu?
T.C.Z.: O, Doamne!… Presupunînd că aș putea să-mi înfrînez pornirile, i-aș pune cel puțin o întrebare: „Credeți că vă crede cineva?“. Chiar sînt curios: crede asta? Altă întrebare ar fi: „Realizați că, indiferent cum se termină invadarea Ucrainei, Rusia va fi scoasă din cărți pentru cîteva generații, că n-o să mai facă afaceri cu voi decît sateliții precum Belarus, că n-o să mai aibă nimeni încredere în voi?“. Bine, probabil că pînă să termin de formulat întrebarea aș fi de mult săltat…
C.T.: Dar lui Zelenski?
T.C.Z.: Nu am pentru președintele Zelenski nici o întrebare, căci nu mi-e nimic neclar din ce face și din ce spune. Există două fraze esențiale despre războiul din Ucraina: 1) este o invazie, total nejustificată și profund criminală; 2) nu se poate pune problema de a se negocia teritorii. Adică îți sparge unul ușa, îți intră în casă, îți ucide sau îți răpește copiii, îți distruge mobila și tu să negociezi dacă-i cedezi sau nu o cameră!?
C.T.: De ce zic unii că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu?
T.C.Z.: Cît mă bucur că mă-ntrebi asta! Există mai multe explicații. Prima este că n-am trăit toți la fel în vremea aceea. Toți șefii, cel puțin de la un nivel în sus, activiștii de partid, securiștii, milițienii și alții făceau rost de ceea ce noi nu aveam. Sigur că nici ei – sau mai ales ei – n-aveau voie să cîrtească, dar, știi, absența libertății cuvîntului nu-i deranjează pe cei care n-au nimic de spus… Aparent, toți ăștia – dintre care unii, e drept, sînt la butoane și acum, dar alții și-au pierdut privilegiile – ar fi puțini procentual, dar trebuie să numărăm și rudele lor, și prietenii, și obligațiile. De pe urma unui ministru nu trăia doar ministrul, ci un clan întreg.
A doua explicație e psihologică: sîntem tentați să ne amintim doar ce ne convine. Să admiți că ai trăit zece, douăzeci, patruzeci de ani, ca adult, într-un sistem catastrofal și n-ai făcut absolut nimic ca să încerci să-l schimbi nu e chiar așa convenabil… Cum e greu mărturisibil și că eram deprofesionalizați și că mulți trăgeam mîța de coadă, conform zicalei „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim“. „Realizărili“ oricum se falsificau, așa că nu conta prea mult ce s-a realizat de fapt.
A treia explicație este spiritul resentimentar. Atunci, diferența materială dintre cel mai bogat și cel mai sărac român era de un milion de ori mai mică decît azi. Or, nouă nu ne place asta. Am întîlnit – și atunci, și acum – mulți români care vor să trăim toți la fel, fie și la un nivel inferior, fie și cu restricții și încălcări ale drepturilor. Nu-i bai dacă sînt sărac, cu condiția să fie toți săraci. „Sărac, dar cinstit“, nu? A fost o autoetichetă care a săpat adînc în conștiințele românilor. Pentru că – nu-i așa? – cine are mai mult a furat! Nu se poate să aibă în mod cinstit mult mai mult decît mine, chiar dacă eu frec menta și nu risc nimic!
A patra (mai sînt și altele) este manipularea. În urmă cu un deceniu, 60% din tinerii născuți după 1989 ziceau că era mai bine înainte! Mănăstire-ntr-un picior, ghici cine i-a convins de asta? Era mai bine, dar mor să plece în Occident! Eu tot nu înțeleg de ce ăia care socotesc că era mai bine înainte nu emigrează în Coreea de Nord. I-ar primi cu brațele deschise!
