Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

TUDOR GANEA: „Știam că romanul o să le pută ultranaționaliștilor, cititorilor fără stomac tare și criticilor pentru care esteticul e totul”

Zoom TUDOR GANEA: „Știam că romanul o să le pută ultranaționaliștilor, cititorilor fără stomac tare și criticilor pentru care esteticul e totul”

Arhitect și romancier din ce în ce mai cunoscut, mai lăudat și mai premiat, Tudor Ganea scrie literatură în timpul liber. Nu-i plac bisericuțele și rîcile din lumea literară și prostituția profesională din breasla arhitecților.

Cristian Teodorescu: Cum se face că un arhitectcu diplomă,cum ești, în loc să-și vadă de meserie, se apucă de literatură sau, mă rog, se întoarce la literatură?

Tudor Ganea: Pentru că arhitectura, la noi, e încă tulbure, neașezată. Asta v-o spune unul care a lucrat în vreo opt birouri de proiectare în ultimii 12 ani. Se proiectează la fel cum se construiește: mult, repede și prost.Nu ți se dau răgazuri. Totul se face pe fugă. Predarea finală se întîmplă tot timpul “ieri”. Cum să nu te apuci de literatură?

C.T.: Ce-ai fi făcut dacă primul tău roman, Cazemata, ar fi fost rău primit?

T.G.:Eu nici acum, după al treilea micro-roman, nu am reușit să scap de viermele nesiguranței (și nu cred că voi scăpa vreodată). Darămite la primul! Mă macină, își sapă galerii prin mine și depune ouă. Din păcate, sînt foarte ușor de demontat. Siguranța mea stă tot timpul într-un echilibru instabil. Probabil n-aș mai fi publicat. Serios! Aș fi continuat să scriu ca și pînă atunci: în secret. Asta pentru că mi se părea că scriu prost, că nu-mi iese. Și aveam dreptate: nu-mi ieșea. De aia mi-am și șters cele peste nouăzeci de povestiri și două micro-romane. Cincisprezece ani am scris în secret pînă la Cazemata, pe care am dat-o gata în cîteva luni. Scriam, ștergeam și goleamrecycle bin-ul. Dacă aș fi fost ras la debut, în mod sigur m-aș fi întors la vechiul obicei: scrie, șterge, empty recycle bin!

C.T.:Ce-i spune arhitectul din tine scriitorului?

T.G.:Ai grijă cît faci consola aia, că poate să se rupă la seism.

C.T.:De ce scrii distopii?

T.G.:Distopii pure n-am scris decît una: Porci. Deși bate o briză distopică și prin paginile lor, Cazemata și Miere nu sînt distopii sui generis. Faptul că rad de pe hartă Constanța și Bucureștiul nu reprezintă decît o răzbunare ce vizează dezastrele urbanistice ce se întîmplă în aceste orașe, la fel cum șoferul din Omul-care-rîde își ucide cu un sadism înspăimîntător personajele poveștii sale. Glumesc, bineînțeles! Îmi imaginez catastrofe ca răspuns la răul pe care îl văd strecurîndu-se, depunîndu-și larvele, colonizîndu-ne zilnic. Cutremurele și potopul pe care mi le-am imaginat sînt asemănătoare reacției lui Travis Bickle din Taxi Driver, atunci cînd iahotărîrea unei intervenții sîngeroase pentru a salva o prostituată minoră dintr-un mediu toxic.

C.T.: Cum te simți ca scriitor după ce ai publicat al treilea roman?

T.G.:Tot începător. (Nu, nu mă alint și nici nu fac paradă de falsă modestie.)

C.T.: Romanul tăuPorci a stîrnit reacții categorice. Unora le-a plăcut mult, altora, deloc. Te așteptai la asemenea reacții?

T.G.:Absolut! De cînd am scris primele rînduri. Inițial am vrut să-l fac roman grafic. Începusem niște schițe, dar nu mai am răbdare cu desenul ca pe vremuri. Am fost conștient din start că nu o să placă multora.Și am apăsat pedala fix spre acea zonă despre care intuiam că o să le pută. Nu mă refer numai la scenele dezgustătoare descrise în carte, ci mai ales la stil. Știam că romanul o să le pută ultranaționaliștilor, cititorilor fără stomac tare și criticilor pentru care esteticul e totul. Devenind conștient de săgețile pe care urma să le primesc, am înaintat în roman rînjind, cu o încăpățînare sadică, la fel ca atunci cînd îți scarpini o cojiță de pe o rană, o ridici, vezi ce e dedesubt, te doare, dar îți și place cumva. Am optat să pun în text un desen animat grotesc într-o literatură românească obsedată de datul capodoperei.De aici și strîmbăturile din nas, cred. Porci e scherzo-ul meu literar la care nu aș schimba nicio virgulă, indiferent de cîte reproșuri i se vor mai aduce. De aia totul e hiper-filmic, în viteză, acțiunea e dată pe fast-forwardși personajele de psycho-cartoonsînt prinse într-o horă de efecte speciale. Totul e in your face! cu brizbizuri și fără nicio finețe. Am scris o parodie-sorcovă la adresa ultranaționalismului. Critica unor derapaje tîmpe trebuie să aibă tot un ton tîmp. Cel puțin asta a fost abordarea mea. Stilul rezultat este adaptarea mea la această specie literară. Așa am văzut-o, în spiritul unui gag grotescpus pe repede.Asta e satira mea. Nu am stat încruntat, cu mîna la tîmplă, chinuit să produc literatură vizionară. Nu. M-am îndepărtat de tradiția distopiilor din zona anglo-saxonă (Orwell, Huxley, Swift, Bradbury – deși le-am strecurat tuturor referințe omagiale în roman) și m-am apropiat de maniera parodică a distopiilor rusești de dată recentă (Sorokin, Tolstaia). Am terminat romanul într-o lună,după o demisie, relaxat, timp în care m-am distratla maximum, am rîs și am scris fără plasă de siguranță opt ore pe zi. Așa e: unora le-a plăcut la maximum, altora deloc! Trebuie să recunosc că-mi place acest dezechilibru generator de controversă. E ca o cojiță sub care mă tot uit.

C.T.: Ai renunțat la arhitectură?

T.G.:Nici vorbă. Ca să scriu, trebuie să mănînc. În ceea ce mă privește, sînt sigur că voi rămîne tot timpul un arhitect care scrie în timpul liber. Chiar dacă, așa cum am spus mai devreme, felul vampiric în care se practică arhitectura la noi te suge de vlagă și ajungi ca un zombie acasă, meseria asta are și satisfacțiile ei, pe care nu o să le mai enumăr aici. Plus că nu cred că aș putea să-mi dedic viața numai scrisului. Aș sfîrși prin a mă lua în serios, ceea ce nu e un semn de sănătate mintală.

C.T.: Cum ți se pare lumea literară de la noi?

T.G.:Nu cred că sînt cel mai în măsură să-mi dau cu părerea despre asta, pentru că m-am parașutat de numai doi ani și jumătate pe aici, iar scriitorii pe care-i cunosc și cu care am băut o bere pot să îi număr pe degetele de la o mînă. Mă învîrt în altă lume, nu prea am prietenii literare.Vă spun însă ce am observat așa, de departe, și nu mi-a plăcut: bîrfele, bisericuțele, micile războaie, detractările, interesele de grup, scindările între generații și mîncătoriile practicate între bătrîni și bătrîni, între tineri și bătrîni, dar mai ales între tineri și tineri. În rest, numai de bine!

C.T.: Dar lumea arhitecților?

T.G.:Sînt peste 10.000 de arhitecți înregistrați la nivel național. Fiind așa mulți, ne pierdem într-un anonimat colectiv. Nu e ca în lumea literară, unde am observat că toată lumea știe pe toată lumea. Poate din cauza asta nu prea există rîci, invidii și bîrfe ca dincoace. Singurul aspect nasol îl constituie ștampila de complezență. Adică prostituția profesională. Există un segment mare de arhitecți care, pentru o sumă modică, vizează cu ștampila lor proiecte făcute de studenți, ingineri de structură sau mai știu eu cine. În lumea rechinilor imobiliari se poartă momitul acestor arhitecți – care își dezonorează meseria – ce ștampilează proiecte făcute pe genunchi, de alții. Efectul de bumerang se regăsește în tariful pe proiectare. Se fac case/blocuri și cu trei euro pe metru pătrat de proiectare. Trei euro! Tot dosarul: arhitectură, structură, instalații, avize, deviz etc. Românul, neavînd (în cele mai multe cazuri) niciun dram de educație estetică, halește proiecte nasoale făcute cu un tarif minim și care dau tonul pieței. Vecinul vine, îi vede casa cu coloane și baluștri, îl întreabă cît l-a costat și, uite așa, onorariul proiectării se duce din ce în ce mai jos și arhitecții încep să facă din ce în ce mai multe compromisuri. Ordinul Arhitecților e împotriva stabilirii unui onorariu minim de proiectare și, uite așa, te întorci acasă năuc de muncă și cu bani puțini în buzunar, exploatat de veșnicii băieți deștepți care vin din alte meserii ca niște hiene ce adulmecă profitul. Nu e roz treaba nici pe aici.

C.T.: Dacă mîine ai deveni arhitectul-șef al Bucureștiului, ce măsuri ai lua pentru estetica și buna conviețuire din acest oraș?

T.G.:Aș începe de jos în sus, cu înlocuirea totală a canalizării – ca să se elimine posibilitatea ca o țeavă să plesnească și pavimentul abia pus să fie din nou decopertat, aș îngropa rețeaua electrică și aș pava totul cu piatră naturală. 60% din percepția privirii umane, în timpul mersului pe jos, o constituie pavimentul. De aia ne place în city-break-urile din Vest, cînd călcăm în picioare străzi bine pavate, cu materiale de calitate ce se îmbină nemțește. Totul capătă o coerență necesară. Secretul unui oraș reușit stă în trotuare, la fel cum secretul shaormei de la Dristor Kebap stă în sosul picant. Afară pășim pe covoare persane și mochete scumpe, pe cînd în București alunecăm pe linoleumuri ieftine și deteriorate. Apoi aș începe un proces masiv de împădurire urbană. Niciun trotuar fără arbore plantat din zece în zece metri. Avem fațade urîte.Avem poluare. Frontul construit din București se supune regulii dinte-pauză-lipsă-gaură.Arborificarea și înmulțirea spațiilor verzi ar veni ca un panaceu. Aș descuraja la maximum traficul auto printr-un sistem de taxare ultra-scump al parcărilor de-a lungul trotuarelor și aș inaugura sute de piste de biciclete. Dacă olandezii pot să meargă iarna la job călare pe șa, sigur putem și noi, că sîntem mai la sud (va fi greu, pentru că mașina personală e un fel de prelungire anatomică a bucureșteanului, iar lăsatul ei acasă și mersul cu metroul echivalează cu o dureroasă amputare). Aș obține fonduri pentru consolidarea tuturor clădirilor istorice și aș verifica la sînge felul în care sînt date autorizațiile de construire de către primării. Asta pentru început.

C.T.: Crezi că un romancier care scrie distopii își poate face cititorii să creadă în ficțiunile lui ca și în promisiunile politicienilor?

T.G.:Politicienii promit de bine. Distopiile promit de rău pornind de la promisiunile de bine ale politicienilor. În politicianul care promite de bine vor exista tot timpul germenii unui portaltoi din care s-ar putea să crească o distopie. Trust no one!

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale