E deja trecut de mijlocul lui septembrie și ar fi cam optimist să spun că au fost trei zile normale. Ar putea fi, din 18 septembrie, când ultimul film al lui Tudor Giurgiu ajunge în cinematografe. Trei zile în septembrie promite să fie altceva. Iar senzația de bine, de după vizionare, poate dura chiar mai mult. Așa că l-am luat pe regizor la întrebări. Iată.
Sunt trei zile normale? A venit, în sfârșit, vremea să schimbăm registrul cinematografic și să ne rupem de secvențele istorice? E o formă de rebeliune tot acest nou film, un exercițiu de libertate cinematografică?
Rebeliune poate e prea mult spus, dar libertate, da. După atâția ani de făcut filme, experiența vine și cu niște automatisme: știi ce funcționează, cum să construiești o producție, cum să rezolvi lucrurile atunci când nu merg. La filmul ăsta mi-a plăcut să renunț la multe dintre certitudinile astea. Tot legat de schimbarea de registru, după filme grele, apăsătoare, cum au fost Libertate sau Pădurea de molizi, la un moment dat, fiul meu cel mare, care are 19 ani, mi-a zis ceva de genul: „Mai fă și tu altceva! Nu știi să faci povești actuale, situații din viața noastră?”. M-a amuzat, dar m-a și pus pe gânduri. Poate că aveam și eu nevoie să mă surprind puțin. Toată experiența de la 3 ZILE a fost unică și supertare, nu regret nicio clipă că am ales să fac filmul așa.
E filmul ăsta o nevoie de a spune o poveste sau o nevoie de a ieși dintr-un format, dintr-o formulă consacrată de a face un film?
Cred că întâi a fost curiozitatea de a încerca alt mod de a face un film și apoi a apărut povestea potrivită pentru el. Dar în momentul în care am început să scriem, experimentul a trecut în plan secund. Dacă nu ai niște personaje de care să-ți pese și o poveste care să te țină, poți să filmezi și în cap, tot degeaba. 🙂
Pariul major a fost povestea Biancăi, ce se întâmplă cu ea în noaptea aia, cum se recompune. Forma trebuia să ajute povestea, nu invers.
Ce sens dă planul-secvență acestui film? E o constrângere tehnică sau o formă de a spune o poveste în mod unitar și de a păstra relația dintre personaje cât mai naturală și fluidă?
La început a fost o constrângere, după aceea mi-am dat seama că e o alegere potrivită pentru ce i se întâmplă Biancăi. Nu există pauză, nu poți să tai și s-o regăsești zece minute mai târziu, după ce și-a pus ordine în gânduri. Camera o prinde exact în momentul în care viața ei se dărâmă și rămâne cu ea.
Și pentru actori schimbă complet lucrurile. Era o adrenalină fantastică pe platou, se simțeau cu toții precum la teatru, era live tot, dar nu aveai nici sufleur, nici plasa de siguranță a montajului sau a unui alt cadru care să salveze o bâlbă.
Filmul, după cum îi spune și numele, se concentrează pe un interval extrem de scurt. Sunt trei zile suficiente să spui o poveste care să aibă sens și mai departe de poza de moment? Putem trăi și înțelege o poveste fără un context mai amplu?
Uneori sunt suficiente și câteva minute ca să ți se schimbe complet viața. 🙂 Nu cred că spectatorul trebuie să primească dosarul complet al unei relații ca să înțeleagă ce se întâmplă cu doi oameni.
Intrăm în viața Biancăi exact în momentul rupturii și aflăm trecutul din reacții, din gesturi, din felul în care ceilalți vorbesc cu ea. Iar mie îmi place că nici la final nu explicăm ce va urma. Cele trei zile nu sunt toată povestea ei, sunt momentul în care povestea își schimbă direcția.
Este cumva și o formă de rebeliune față de modul în care se face astăzi film în România? E „Trei zile în septembrie” o răzvrătire față de modul birocratic în care se fac astăzi filmele la noi și mă refer aici în principal la „formula unui film de festival”?
Nu l-am făcut ca pe un manifest împotriva sistemului și nici împotriva „filmului de festival”. Ar fi puțin absurd, am făcut destule filme în sistemul clasic și am mers cu ele la festivaluri. 🙂 Dar așteptarea asta după banii de la stat sau ăia europeni, tonele de hârtii pe care le trimiți cu texte despre film pe care nu le citește nimeni, ei bine, toate astea au ajuns să devină ridicole. Asta e norma facerii filmelor azi. Lipsește spark-ul, scânteia, curajul, aruncarea în gol. Mi-a plăcut enorm că de data asta între ideea de a face filmul și filmarea propriu-zisă n-au mai stat ani de dosare, finanțări și așteptare. Am scris scenariul la final de iulie, la final de august începeam repetițiile și la final de septembrie filmam.
E însă total ironic că un astfel de film, făcut fără să ne gândim la festivaluri, a ajuns apoi la Rotterdam, München, Sarajevo și nu numai, unde a fost foarte bine primit de public.
Ce a câștigat Tudor Giurgiu din această experiență și ce va câștiga publicul care alege să vadă filmul?
Bucuria de a face film ca la începuturi. De a risca pe toate planurile. Și de a fi relaxat, fără nevoia de a mai demonstra nimic. Am câștigat enorm din pariul de a aduce împreună oameni cu care nu mai lucrasem niciodată și care, în multe combinații, nu mai lucraseră nici între ei. Întâlnirea cu Mirela Zeța, Emilia Popescu, (re)descoperirea Adelei Popescu, care e o bombă de energie și vitalitate, lucrul cu Ate (operatorul Alexandru Dorobanțu), cu actorii de la Constanța. Grupul care s-a creat are o energie aparte, o simțim și acum, când suntem în plin turneu național și mergem împreună prin peste 20 de orașe, până în octombrie.
Iar publicul sper să câștige, înainte de toate, o oră și un sfert în care să treacă printr-un rollercoaster emoțional. E intens, solicitant, ești acolo 100% cu Andreea Vasile în traseul ei nocturn, nu te plictisești defel.
