Udrea, crăcită între ani

Elena Udrea a stat și ea, asemeni lui Van Damme, pe camioane, cu un crac pe anul 2013 și cu altul pe 2014. Anii s-au tot îndepărtat, s-a tot crăpat de ziuă, pînă ce lumina minții a izvorît și s-a așternut rușinată într-o confesiune grotescă.

"Gînduri la sfîrșit și la început de an. La mulți ani!" Nu există o logică a textului: Elena Udrea vrea să umple spațiul cu ea, cu plinătatea ei de femeie care tocmai a slăbit, cu nuditatea mentală pe care ți-o permit cele mai ieftine și inexpresive aspiraționisme, cu aerul de femeie stăpînă pe tehnicile verificate ale succesului personal.

Mă văd nevoit să dau totuși un citat mai lung, pentru a vă face cunoscut aerul stătut al exhibării: "Poate că sînt un model atipic de politician, mai ales într-o țară ce dă prea puține șanse femeilor tinere, într-o lume a politicii ce nu oferă nici un exemplu din istorie de femeie care să fi fost deplin acceptată și implicată benefic în treburile statului.

Nu mi-am ales un drum ușor în viață și am știut de la bun început că o blondă în politică va crea nu numai comentarii derizorii și de prost gust, dar și un soi de panică, mai ales în rîndul adversarilor politici, mai toți bărbați, care nu au învățat să mînuiască armele cavalerești ale dialogului și confruntării de idei, ci au trecut direct la jigniri și atacuri personale. Nici o parte a presei n-a dat prea des semne că ar înțelege mai profund rostul femeii în politică și a preferat să minimalizeze adesea prestația mea politică ori administrativă, fiind mult mai atentă la poșetele și tocurile mele".

În afară de virgule, totul e greșit. Totul e mințit. În primul rînd, problema ei în politică nu a fost că e femeie, ci că a fost slab pregătită, adică deloc, ușor agramată la început, că derizoriul în care a fost dusă ni l-a dezvăluit singură: ea a luat presa de mînă și a condus-o în acel derizoriu unde stăpînea ca o prințesă îmbrăcată din Obor și pregătită să iasă pe centură. Derizoriul și l-a construit cu propria manichiură, iar apelul pe care-l face la istorie – cea care, nu-i așa, nu i-a pregătit venirea pe aceste meleaguri – nu face decît să-i îngroașe accentele penibile. Presa i-a numărat paietele de pe rochie și centimetrii tocurilor pentru că acestea au fost singura sa consistență. Cît despre competențele sale administrative, ele au fost dintotdeauna o găleată de locuri comune debitate papagalicește.      

Și de-ar fi doar atît. Elena Udrea n-a rămas o simplă secretară căreia un primar alcoolic să-i înfioare pielea de pe bulane cînd o atinge cu palma scoasă din frapieră. Nu, la rîndul ei, a legănat pe genunchi și le-a tratat ca pe cele mai ieftine bagaboante zeci, sute de milioane de euro. Ea a fost cloșca arogantă de la Dezvoltare sub aripile căreia Cocoș și-a înroșit creasta și conturile. Ea a fost bugetara lepidopteră care, în timp ce pensionarele își croșetau în casă bani de întreținere, a trecut de la stadiul de larvă de Buzău și omidă incultă la cel de pupă tot, iar, mai nou, fluture cu breton.

De fapt, ce arată textul: o femeie de 40 de ani cu creierii împrăștiați, cu mușchiul încrederii în sine hrănit cu steroizii unor maxime răsuflate și bine ascuns sub fardul unor țoale de mii și zeci de mii de euro, sub sutele de ore petrecute la salonul de înfrumusețare, o femeie îmbălsămată încă din timpul vieții. Ea, într-un anume fel, nu există. E un precipitat al tuturor acestor ingrediente scumpe, superficiale, o cantitate de aparențe, carențe, lipsuri și exagerări care, asemeni unei priviri aruncate prin multe geamuri, te lasă cumva să întrevezi o realitate murdară, o congruență a petelor și-a urmelor de grăsime…

Dar Elena Udrea n-a rămas în zona privată, căci despre asta e vorba. Odată pășind cu tocurile în spațiul public, odată ce-și lipește dosul rochiei Chanel pe scaunul de ministru, un astfel de precipitat devine realitate prin efectele sale, prin acțiunile sale, la fel cum sperietura, criza de panică pot fi urmările reale, traumatizante, ale unor închipuiri. Elena Udrea e o cantitate de inexistențe. E o stafie urîtă, un aer în jurul căruia și-au dat întîlnire magazinele de modă, firmele de cosmetică și înțelepciunea din cele mai proaste pagini ale lui Coelho. Și totuși, în aerul acela este ceva, a fost dintotdeauna. E o voință de-a parveni încarcerată în sfaturi de PR, prețuri mari, lux afișat cu nesimțire.

Să vină Arafatu!

Mestecătura asta regurgitată de Udrea a fost ciugulită de mulți, a însămînțat online-ul, le-a făcut și pe alte divorțate mai sărace să geamă înlăcrimate. Printre onlineri, și Dragoș Bucurenci. De ce zic de el? Te gîndești că e tînăr, a mai studiat pe-afară și, văzîndu-l, n-ai zice că nu știe să se oprească atunci cînd vede că semaforul se face roșu. El a scris așa: "Am citit ieri textul publicat de Elena Udrea pe blog-ul ei și mi s-a părut unul dintre cele mai bune texte publicate de un politician în ultima vreme. M-aș bucura să lăsați pentru o clipă deoparte sentimentele pe care le aveți față de Elena Udrea și să citiți textul cu o minte deschisă – e scris cu o sinceritate și cu o candoare care pe mine m-au convins.
 Îi doresc dnei Udrea să-și păstreze autenticitatea și candoarea în bătălia electorală care va urma (…)." Mda, iar Bucurenci ar trebui să fie unul dintre cei care s-o zgîlțîie de idei pe Udrea, s-o dezbrace de etichetele pe care singură și le-a lipit și să-i demonteze discursul ca pe-un doctorat plagiat. Dar el îi justifică, ca mulți alții, impostura și ipocrizia.