Anul e 1973; locul – New York; personajul principal – Richie Finestra, patron de casă de discuri în plină perioadă Sex, Drugs and Rock’n’roll. And whisky. And coke, and pills, and heroin. Pe scurt, de aici începe povestea noului serial de pe HBO, Vinyl.
Pe ceva mai lung, se derulează una în care ni se arată o American Century Records ajunsă în pragul falimentului, cu un portofoliu de trupe în picaj prin topuri, a cărei singură salvare ar fi vînzarea către casa de discuri germană PolyGram. La un preț fraudulos de cîteva milioane de dolari, mană cerească pentru Richie și ceilalți acționari. Numai că, în ultimul moment, un complex de împrejurări ciudate funcționează ca un wake-up call și omul nostru refuză semnarea contractului, ca s-o ia de la zero, dînd reset companiei, în căutarea unor noi talente și a unui sound revoluționar. Tocmai asistăm la nașterea fenomenului punk.
Dacă The Wolf of Wall Street și Boardwalk Empire ar fi avut un copil, ar fi arătat exact ca Vinyl. Logic, din moment ce au aceiași părinți: primul a fost scris și regizat, iar al doilea creat și produs tot de cuplul Winter-Scorsese. Nașul ar fi Mick Jagger, producător executiv și, desigur, consultant de specialitate: dacă nici Mick nu mai știe cum a stat treaba în muzică atunci, nu mai știe nimeni. Cu siguranță, el e sursa punerii în scenă a bîrfelor care circulau în lumea muzicală a epocii, într-un mix de fapte, zvonuri și mituri despre vedetele timpului, Robert Plant, Alice Cooper, David Bowie, Elvis, care trec pe rînd prin cadru. Plus un Andy Warhol mesmerizant și o versiune ficționalizată de Hendrix și Sex Pistols, numiți în serial Hannibal, respectiv Nasty Bits.
Vinyl se vrea un Mad Men al industriei discografice, o dezvăluire a ceea ce se întîmplă în spatele ușilor capitonate ale birourilor baștanilor din showbiz care îi cîntăresc pe muzicieni la kilogram, ca pe niște produse, în cote potențiale de piață, și, dincolo de unele chiftele ale scenariului și de nelipsitele clișee legate de sex și droguri, pe undeva, îi și reușește. Ni se livrează informații de culise: cum se făcea promovarea (prin mituirea DJ-ilor și șefilor de stație radio), cu cît era plătit artistul (maximum 20% din încasări – și asta doar dacă erai Led Zeppelin), ce cîștiguri obscene avea casa de discuri (pînă și sucul pe care-l beau trupeții în pauza de înregistrări din studio avea 700% adaos). Nu-i de mirare că urmașii lui Richie plîng după perioada aia, acum, în era Internetului care a eliminat intermediarul dintre muzician și fan și a rezolvat clasica dilemă Muzică versus Bani/Notorietate.
Poate că lumea avizată, cunoscătorii perioadei, istoricii și criticii muzicali au avut mari așteptări de la Vinyl, dar ar fi o greșeală să vrei mai mult decît o privire nostalgică în backstage-ul industriei muzicale a anilor ’50-’70 și să-l urmărești cu pixul roșu în mînă, căutînd erori. Nu e un documentar, e doar un serial pe măsura bugetelor HBO, cu imagine, decoruri, costume, frizuri executate la detaliu.
Și cu muzică bună. După fiecare episod din Vinyl, îți vine să scoți un disc dintr-o mapă de carton și să-l pui sub acul pick-up-ului. Sau măcar să asculți nostalgic niște mp3–uri pe telefon, prin filtrele de sunet cu efect de „cartofi prăjiți” ale vreunei aplicații vinyl.apk, dac-o exista așa ceva.
Vinyl, 2016- , dramă muzical-istorică, creat de Mick Jagger, Martin Scorsese, Rich Cohen și Terence Winter, difuzat de HBO.
19 vizualizări
hannibal nu e hendrix, e mai curand sly stone