Odată la zece ani și pentru mai puțin de cinci minute, Băsescu vorbește ca un președinte. Faptul rămîne la fel de improbabil ca nimerirea unui vers celebru de maimuța care dactilografiază. Dar, luni seară, minunea s-a întîmplat. Ceea ce trebuia să spună premierul despre aur și cianuri a spus președintele. Chiar dacă între minerale se numără și apa cu care unii ospătari pîngăresc spirtoasele, discursul i-a ieșit. Jocul dialectic între capitalism și democrație, între bunăstare și aer pur, între civism și foame, între natură și numerar a fost descifrat. Băsescu a înțeles, firește, cum stă treaba cu resursele țării. El știe că profitul e bun, că fără capital nu se poate, că multinaționalele, dacă ar fi fost rele, le-am fi căpătat noi pe toate și că, dacă n-ar fi existat lăcomia, azi înnoptam cu lumînări. De fapt, o știe toată lumea. Progresul omoară, dar omoară ceva mai lent ca natura. Automobilele ucid, e adevărat, electricitatea poluează, industriile distrug planeta. Dar fără ele am locui în scorburi. Viața hipsterului ar fi un chin și, practic, s-ar încheia într-o frigare. Tehnologia produce otrăvuri, dar fără ea mori de abces la măsea. Prețul vieții moderne include taxa pe distrugere adăugată și impozitul pe extincție. Oamenii exploatează resursele, fiindcă din păstrarea lor n-a ieșit niciodată vreo concluzie de viitor.
Cu cuvintele lui, Băsescu s-a arătat mai rațional decît îi permite firea. O clipă, am crezut că a înnebunit. Un președinte care îndeamnă părintește la inteligență și calm nu s-a mai văzut pe aceste meleaguri de la vizita lui Nixon. Dar, ca întotdeauna, luciditatea i s-a scurs din trup odată cu căderea întunericului, iar el a redevenit vampirul care bîntuie ruinele statului modernizat. Acest atac de normalitate n-a avut de-a face nici cu patria și nici cu poporul, ci cu revenirea, fie și ușoară, a acțiunilor pe bursă. Roșia Montană a fost o miză financiară pentru mai multe generații de prădători politici, iar acul seismic de la stock exchange produce încă sume care aprind imaginația. Din 1998, RMGC face în România nu afaceri, ci un fel de pușcărie. O țin prizonieră nu numai setea ei de cîștig și banii deja cheltuiți, ci prostia, lăcomia și corupția guvernării. Cincisprezece ani la rînd, opt guverne și doi președinți au coborît în beci ca s-o mulgă pe deținută, ca monstrul din Florența, care își vizita victimele legate în subsol. Luni seară, Băsescu i-a zîmbit Roșiei Montane așa cum fac pedofilii la reconstituire, și i-a amintit, mîngîind-o pe lănțișorul de aur, că încă îi poate face rău.
Magistral, maestre!