Teoria conspirației pare o specie a umorului. De obicei, e o poveste plină de inflorituri nebunești și implauzibile, care leagă stângaci informații din domenii diverse și care încearcă să explice un fapt altfel banal. Antenele 5G, de exemplu. De ce-ai pune pe seama acelor antene transmiterea unei viroze respiratorii? E ca și cum cineva ar trage dintr-o pălărie câteva elemente care n-au nimic în comun și-ar încerca să însăileze din ele o poveste. Pe nepotriviri la fel de flagrante, pe alăturarea surprinzătoare de registre diferite se bazează și unele forme de umor. De exemplu, serialul Norsemen, de pe Netflix, spune povestea unor vikingi din secolul al VIII-lea care vorbesc la fel ca-n zilele noastre și au aceleași preocupări și obsesii ca ale omului modern.
Teoriile conspirației sunt, deci, ținta perfectă pentru umor. Nu doar că prin natura lor inedită sunt ridicole (cum să te gândești, în secolul al XXI-lea, că Pământul e plat?), dar prin falsitățile pe care le diseminează sunt și nocive. Poți, deci, să ai conștiința împăcată atunci când le iei la mișto. Și totuși…
Există ceva greșit în felul în care-i vedem pe adepții acestor teorii. Pentru că poveștile în care cred (și pe care tot ei le pun cap la cap, uneori) sunt niște enormități, conspiraționiștii sunt considerați de obicei niște idioți incapabili să înțeleagă lumea în care trăiesc. Teoriile lor sunt puse pe seama prostiei, a faptului că nu-s în stare să priceapă chestii elementare și, din naivitate, cred în toate poveștile pe care le aud.
Teoriile conspirației nu au succes din cauza naivității, ci, dimpotrivă, a suspiciunii excesive. Oamenii care cred în ele sunt de fapt sceptici față de varianta oficială. În plus, teoriile conspirației nu sunt chiar fabulații aleatorii, ci niște povești care se apropie mai mult de instinctele noastre decât varianta oficială. Mult din ceea ce ne-a învățat știința în ultimele sute de ani e profund contraintuitiv și îți trebuie ceva încredere în instituțiile societății și în oamenii din jurul tău ca să accepți aceste lucruri ca pe un adevăr. Vaccinurile? O substanță ciudată injectată în corpul unui copil sănătos. Forma Pământului? Te uiți în jurul tău și vezi că nu se curbează nicăieri iremediabil. Pandemie? N-ai văzut cu ochii tăi nici un mort. Teoriile conspirației apar, deci, acolo unde lipsește încrederea în mesajele oficiale și-n narațiunile mainstream-ului social.
Cauzele pot fi diverse. De multe ori e vorba de membrii unor minorități oprimate, care n-au nici un motiv să creadă în majoritari. Alteori e vorba de oameni singuratici care se simt în afara societății nu din cauza unei opresiuni sistemice, ci din motive personale (propriul temperament, un accident biografic etc.). În cazul lor, lipsa contactelor sociale îi face să vadă lucrurile disproporționat și le accentuează paranoia. Poți să devii foarte suspicios față de orice în lipsa unor contacte sociale care să-ți calibreze percepția și reacțiile. De multe ori, încrederea în teoriile conspirației n-are legătură cu inteligența sau educația, ci cu sociabilitatea. Conspiraționiștii nu sunt idioți, ci niște singuratici bănuitori care n-au pe nimeni care să-i tragă de mânecă și să le spună că au luat-o pe arătură. Sau, mai rău, singurii prieteni sunt alții ca ei, oameni pe care i-au cunoscut în cercurile de suspicioși.
Umorul nu e nici el doar o etalare a inteligenței. Ca să aibă succes, o glumă trebuie spusă unor oameni care-ți pricep referințele și care, în mare parte, sunt de acord cu tine. O glumă rasistă sau misogină spusă în 2020 mai mult o să-l enerveze pe unul care înțelege lumea. La fel, umorul e greu de tradus dintr-o cultură în alta, pentru că se bazează de multe ori pe experiența apartenenței la un grup. Tocmai din cauza asta, e greu să aduci pe calea cea bună un conspiraționist cu glume pe seama lui. În primul rând, multe dintre glumele tale fac trimitere la chestii pe care el nu le înțelege sau nu le acceptă. În al doilea rând, prin ironii se accentuează acea situație de noi versus ei care l-a făcut în primă instanță să se simtă exclus și să respingă varianta oficială. E ca și cum ai propune, în timpul discuțiilor pentru un tratat de pace, să vă măsurați mai întâi în luptă forța armatelor, ca să vedeți, în funcție de asta, cum semnați tratatul.
Nimic mai ușor decât să iei la mișto niște teorii ale conspirației. Dar asta vor ei ca tu să faci!
Asta e, definim adversarul intelectual intr-un mod cat mai ridicol ori mai slab ca sa il putem combate mai usor.