În fața bisericii era deja foarte multă lume. Poliția oprise circulația, din difuzoare se auzeau cîntece. La cîțiva metri mai încolo, vecinul meu Sorinel, aflat pe la vîrsta pubertății, tocmai constata că un băiat pe care nu-l mai văzuse de ceva vreme, care stătea nu departe și cu care fusese coleg la grădiniță, își lăsase un pic de plete. Atît de tare l-a deranjat imaginea încît, fără prea multe gînduri, s-a dus direct la el și l-a tras de păr cu dispreț. De acolo a început războiul.
Pletosul și-a chemat frații, ăia au mai chemat pe unii și tot așa, pînă cînd s-a adunat o mică armată. Numai că și Sorinel al nostru avea un frate, Dănuț, chiar mai mare și destul de bine cotat pe smardoială la noi în cartier. Inevitabilul atac trebuia contracarat. Dănuț a început să ne strîngă. Mici, mari, șchiopi, chiori, grași, toți eram chemați la oaste. Unii eram deja amețiți de la vinul spumant de proastă calitate vîndut fără reținere minorilor la chioșcul din colț, alții doar proști. La un moment dat, cînd lupta dădea să înceapă, un copil beat a ieșit din scară și s-a strecurat prin mulțime cu securea pe care o șterpelise din casă fără să fie observat. O flutura cu stîngăcie pe deasupra capului, punînd în pericol lumea din jur, dar mai ales pe el. Îl priveam cu teamă, dar și cu admirație pentru tupeul său vecin cu inconștiența. Noroc că l-a interceptat mă-sa în timp ce pleca la luptă, i-a dat două capace după ceafă, în văzul celorlalți războinici, și l-a trimis acasă cu șuturi în cur.
Noi, ăia mai norocoși, ai căror părinți mai stăteau și prin casă la ora aia, am rămas pe front. Distanța dintre cele două armate se micșora. Pe măsură ce ne apropiam unii de alții puteam distinge fețele celor din prima linie. Tremuram, îmi era frig, parcă voiam acasă, ideea unei bătălii nu mi se mai părea chiar atît de bună. Cînd oștile au ajuns suficient de aproape cît să se tragă de nas, am văzut că în fruntea inamicilor era o fată. Mică la stat, dar mare la sfat. După cîteva penisuri băgate de la distanță de ea în gurile armatei noastre, fata a făcut doi pași în față, i-a dat două palme unei căpetenii de la noi, un vițel mare și nebănuit de prost pînă atunci, moment care a declanșat un armistițiu brusc. Dănuț s-a autosesizat, a ieșit și el din rând, și-a cerut scuze în numele lui frate-su mai mic, i-a dat și cîteva castane. Apoi oștirile s-au retras înspre biserică, să ia lumină.
E una din nopțile de Înviere pe care mi le mai aduc aminte, de cînd eram copil, prin anii ’90. Pe multe altele, mai ales după vîrsta de treișpe ani, nu le mai țin minte din cauza vinului băut în exces la balansoar împreună cu vecinii mei pînă să zică popa „Hristos a înviat!“. Erau vremuri frumoase, cînd copiii socializau, se jucau frumos, exista respect și multă educație. Nu ca acum, cînd fiecare stă pe canapea cu tableta în mînă și ia lumină pe Roblox.
M.T.
6.676 de vizualizări
Hm…deci nu a fost chiar ca în „Băieții din strada Pal”, pe care am citit-o in anii ’80. Cînd, zic eu, exista mult respect și la fel de multa educație. Cu Învierea era mai greu… Fiecare epoca are copiii săi. Iar cei de azi… sunt ai noștri, iar pentru educația lor răspundem noi, nimeni altcineva.