O familie din Ceatele, judeţul Vaslui, a ascultat cu mare atenţie urările preşedintelui adresate românilor cu ocazia Sfintelor Paşti şi le-a pus în practică întocmai. Şi fiindcă preşedintele zicea că „aceste zile în care sărbătorim Învierea Domnului sînt un prilej de a ne bucura în familie“, oamenii au dus paharele la gură şi s-au bucurat în familie. Bucuria a fost atît de mare şi de intensă încît mezinul familiei, de doar doi ani, a ajuns în comă alcoolică la spitalul din Vaslui. Se poate spune c-a avut noroc fiindcă un membru al familiei (e practic imposibil de spus care, singurul care încă nu atinsese starea de bucurie absolută şi putea încă să-şi mişte puţin maxilarul) a reuşit să sune la 112.
La sosirea ambulanţei, toată familia era extraordinar de bucuroasă, atît de bucuroasă încît nimeni nu se mai putea înţelege cu ea. E oarecum uşor de priceput această situaţie de confuzie: nişte angajaţi nefericiţi, care stătuseră ca fraierii la serviciu în sfînta zi de Paşte aşteptînd telefoanele disperate ale celor fericiţi că stau acasă unde mănîncă şi beau, nu puteau înţelege mare lucru din bucuria unei familii româneşti autentice, care „celebrase înnoirea şi solidaritatea“ „împreună cu cei dragi“. În fond şi la urma urmei, bucuria familiei din Ceatele era sinceră şi îndreptăţită. Auziseră la televizor, ca un glas venind din ceruri: „Fie ca lumina Învierii să ne călăuzească în acţiunile noastre cotidiene, să ne inspire în alegerile pe care le facem“ şi din acel moment nu s-au mai putut opri din băutură. Cuvîntul „alegeri“ acţionase asupra sufletului şi minţii lor ca un feromon de căţea pentru un cîine năucit de primăvară. Brusc le-au apărut în minte valurile de bere şi vin care vor curge pe uliţele satelor şi comunelor imediat ce primarii vor începe să bată clopotele serbărilor electorale. Chiar şi cu ochii împăienjeniţi şi cu pleoapele atîrnînd grele, ca nişte capace de canal bune de vîndut la fier vechi, vedeau şiruri nesfîrşite de sticle de votcă, toate pline, pentru care nu fuseseră trecuţi în nici un caiet, cu datorie, şi pentru care nu plătiseră nici măcar un singur leu din alocaţia copilului. Îl vedeau ca printr-o ceaţă groasă pe dom’ primar umplîndu-le paharele şi urna din camera cea mare a căminului cultural bălăngănindu-se în aer ca o damigeană uriaşă în care sticlea, uleioasă, bucuria de a vota. Şi cum să nu-i dai şi celui mic să bea un pahar atunci cînd vezi atîta băutură gratis în faţa ochilor? Păi, nu de-aia e sărbătoare? Nu de-aia vin alegerile? ’Ai no’oc, săn’tate!
