Din ultimul recensămînt aflăm că sîntem tot mai puțini. Demograful Vasile Ghețău e de părere că, după 33 de ani de nepăsare a autorităților față de acest fenomen, nu trebuie să ne facem speranțe în creșterea numerică a populației, ci doar într-o diminuare a declinului.
Cristian Teodorescu: Care e cea mai rea dintre cifrele recensămîntului?
Vasile Ghețău: Cea mai rea dintre cifrele recensămîntului este numărul populației rezidente la data recensămîntului, la 1 decembrie 2021. O populație de 19.053.815 locuitori înseamnă o pierdere umană mai mare de un milion de locuitori față de cifra de la recensămîntul anterior, din octombrie 2011. Acest declin era previzibil din datele anuale ale numărului de născuți, de decedați și cele ale migrației externe negative. Aceasta nu schimbă însă caracterul de cea mai rea cifră.
C.T.: E și vreuna bună între ele?
V.G.: Da este, cea referitoare la numărul locuitorilor cu studii superioare – 3,1 milioane. Este o creștere de 500.000 comparativ cu cifra din anul 2011 și, la fel de important, proporția femeilor cu studii superioare o depășește pe cea a bărbaților, ajungînd la 55%. Menționez că la recensămîntul din anul 1992 erau doar 900.000 de locuitori cu studii superioare, 500.000 fiind bărbați. Ritmul de creștere a persoanelor cu studii superioare în perioada 2011-2021 a fost inferior celui din perioada 2002-2011, multe fabrici de diplome universitare închizîndu-și porțile. Pe de altă parte, după anul 2011 a crescut numărul românilor cu studii superioare care au emigrat. Ca și numărul absolvenților de liceu care urmează cursuri universitare în țările din vestul Europei și care nu vor mai face parte din populația rezidentă a României.
C.T.: Unii au sperat că statul acasă din perioada pandemiei va duce la nașterea mai multor copii. De ce au sperat degeaba?
V.G.: Au sperat degeaba deoarece deciziile de a avea copil ori de a avea al doilea copil sînt extrem de complexe, ferme, decise înainte de formarea cuplului. Au în spate în măsură crescîndă rațiuni izvorînd din privilegierea carierei profesionale, a femeii îndeosebi, din dorința de a avea un standard de viață ridicat, din ce în ce mai ridicat (venit, locuință, autoturism, vacanțe în străinătate ș a.) Nu poate fi omisă creșterea egoismului.
C.T.: Înainte vreme se nășteau mai mulți copii la țară decît la oraș. Acum?
V.G.: S-a schimbat în timp compoziția populației pe medii, cea din mediul urban fiind astăzi de 52%. În plus, prin migrație consistentă din rural în urban, populația tînără, cea care aduce pe lume copiii țării, are o pondere mai mare decît în rural.
C.T.: Ungurii și romii din România se plîng că au fost greșit numărați. Susțin că ar fi mai mulți decît zice recensămîntul.
V.G.: Romii se plîng în mod justificat, dar în perioada înregistrării s-au semnalat cazuri de respingere a recenzorilor în unele comunități. Pe de altă parte, unii dintre ei s-au declarat români sau maghiari. Autorecenzarea a fost modestă la romi, prin dotare inferioară cu echipamente adecvate (calculatoare, laptop-uri, tablete) și cunoștințe modeste de folosire a lor. Maghiarii nu au absolut nici un motiv să se plîngă. A fost populația cea mai bine organizată pentru recenzare în toate fazele înregistrării. Lideri politici, lideri ai numeroaselor organizații culturale și de altă natură, primarii, consilierii au depus constant eforturi și intervenții de sensibilizare a populației pentru recenzare, de organizare și supervizare. Lideri actuali și foști ai UDMR au apreciat cu discernămînt rezultatele. Au existat și voci anacronice potrivit cărora declinul populației maghiare a provenit din „eficienţa genocidului tăcut împotriva maghiarilor pe timp de pace“ (Alianța Maghiară din Transilvania).
C.T.: Ca să crească populația, Ceaușescu a interzis avorturile. Au rezultat „decrețeii“. Cum ar putea spori populația României fără asemenea ucazuri monstruoase?
V.G.: Populația României nu mai are cum să sporească. După 33 de ani de declin (TREIZECI ȘI TREI!), prin migrație externă uriașă și scădere naturală în amplificare (prin reculul și nivelul scăzut al natalității și creșterea mortalității generale) și prin deteriorarea structurii pe vîrste și reducerea populației tinere, populația țării nu mai are resursele interne care ar putea duce la o redresare. Cheia unei teoretice redresări se află în creșterea natalității. O astfel de schimbare nu mai este posibilă, orice măsuri s-ar lua. Realitățile europene arată că nu economicul, constînd în nivel de trai și măsuri stimulative costisitoare, determină nivelul natalității. El este rezultatul modernizării societății și îndeosebi al emancipării femeii. Participarea masivă a acesteia la studii universitare și noile poziții pe piața muncii au schimbat și schimbă dramatic familia și funcțiile ei. Se apreciază că împlinirea femeii nu mai constă în sarcină, naștere, copil. O distinsă profesoară universitară din SUA spunea nu cu multă vreme în urmă că împlinirea femeii se realizează astăzi prin carieră și călătorii. În Programul de guvernare sînt trecute un număr consistent de măsuri generoase de stimulare a natalității (împrumutate de la o țară vecină). Nici una nu a fost aplicată. Și ar fi o mare eroare dacă s-ar aplica fără discernămînt. S-ar cuveni mai întîi să știm, prin cercetări selective, ce se află în spatele a sute de mii de decizii ferme ale tinerelor cupluri de a nu avea copii, a altor sute de mii, mai multe, cu decizii ferme de a avea un singur copil și apoi să vedem ce măsuri, din cele aflate în Programul de guvernare și din multe altele care pot fi adăugate, ar putea schimba deciziile menționate. Ceea ce ar conta ar fi o redresare, fie și moderată, care ar putea diminua doar dimensiunile declinului populației. Clasa politică nu s-a aplecat niciodată după anul 1989 cu responsabilitate, competență și viziune prospectivă asupra sorții celei mai importante bogății a țării.
C.T.: Românii se duc să muncească în Occident, în schimb vin în România amărîți de pe alte continente, dar nici ăștia nu-s mulți. Etniciștii suferă sau zic că suferă din cauza asta; demografii ce părere au? Să importăm și populație?
V.G.: Criza forței de muncă a apărut pe fondul masivei emigrări a populației tinere și adulte și al reducerii mărimii populației tinere, în vîrstă de muncă, prin regresul natalității. Acest regres se va accentua, în fiecare an intrînd în populația țării o nouă generație mică. Să nu omitem, cei născuți după anii 1992-1993, cînd natalitatea și-a început declinul major, au ajuns astăzi la vîrste de pînă la 35 ani și piața muncii este doar parțial ocupată de aceste generații mici. În viitorii 15 ani li se vor adăuga alte 15 generații mici și, împreună cu cele amintite mai sus, vor ajunge la vîrste de pînă la 50 de ani, ocupînd partea majoră a populației în vîrstă de muncă și piața muncii. Criza va ajunge la alte dimensiuni. Importul de mînă de lucru se majorează continuu și se va majora mai mult pe măsura contractării populației în vîrstă de muncă. Această mînă de lucru este compusă din persoane și nu familii, avînd contracte cu durată limitată (care se pot prelungi). Să importăm și populație? Da, din rațiuni economice. Dacă cineva s-ar gîndi și la import din rațiuni demografice, lucrurile devin extrem de complicate și nu vom găsi soluții realiste și viabile. Va trebui să adoptăm o politică de imigrație, înainte de decizii concrete, și mai multe aspecte delicate impun răspuns: cîte persoane anual? favorizăm individul sau familia? favorizăm familia fără copii ori pe cea avînd copii? favorizăm imigrația din ce spațiu geografic și cultural? în ce locuri din țară vor fi primiți? avem asigurate locuințe corespunzătoare dimensiunii familiilor? avem asigurate rețelele comerciale cu produse specifice alimentare, îmbrăcăminte, alte bunuri și servicii? avem asigurate grădinițe, școli, locuri de cult, servicii de sănătate adecvate? Sînt și alte probleme care țin de adaptarea străinilor, de comunicare. Noi nu avem o cultură a primirii imigranților și facilitării adaptării lor, așa cum au țările din Vest în care imigrația a fost o permanență (din fostele colonii în unele țări), realizîndu-se instituțiile, programele și celelalte exigențe. Dacă ne uităm la tratamentul imigranților actuali, veniți la muncă, observăm că tratamentele discriminatorii, mai ales în privința retribuirii muncii (dar și a confiscării pașapoartelor) și alte mizerii, pe care le-au îndurat în Vest emigranții români în primele două decenii după anul 1989 și le mai îndură încă, le aplicăm întocmai. Poate mai dur (c-așa-i românu’…).
