VASILE GOGEA: „România de azi nu e deloc normală. Domnește o anormalitate reglementată“

De multe ori, în România, sinceritatea publică a fost un lux periculos pe care nu și-l îngăduia oricine. Printre acei puțini pe care îi cunosc e Vasile Gogea, scriitorul născut la Sighet care, în 1987, și-a îngăduit luxul de a vorbi presei din Franța despre revolta de la Brașov. Vasile Gogea și-a păstrat netulburată sinceritatea și înainte, și după anul 1989. Acest om învățat scrie ce gîndește în cărțile sale, fără să-și folosească tactic ori strategic sinceritatea, după împrejurări. Cine îi citește cărțile, cine îi urmărește blog-ul știe că Vasile Gogea își permite acest lux, indiferent de anotimpurile politice și de momentele tot mai numeroase în care adevărul umblă cu capul spart prin România.

Cristian Teodorescu: Cum de îl regretă atîți români tineri pe Ceaușescu și susțin că era mai bine pe vremea lui?

Vasile Gogea: Nu cred că tinerii aceștia (nu doar români) îl regretă pe Ceaușescu. Nu l-au cunoscut. Mai degrabă, cred că regretă „aventurile“ despre care au citit (sau le-au ascultat) în „amintirile“ unora unde anii hidoși ani ai regimului Ceaușescu sînt prezentați ca niște „ani romantici“. Aceștia sînt tinerii care nu știu să viseze. Prin urmare, nu știu nici ce este un coșmar.

C.T.: De ce crezi că tot mai puțini sînt cei ce mai știu ce s-a întîmplat în noiembrie 1987 la Brașov?

V.G.: Dragă Cristian, se întîmplă un lucru natural: mai sînt în viață tot mai puțini martori ai acelui eveniment. Și mulți dintre acești puțini martori suferă acum, la senectute, de un fel de Alzheimer de protecție. Pentru că nu se simt protejați de mankurți. Te-aș întreba și eu, dacă-mi dai voie, cîți ofițeri ai armatei române mai știu ceva despre prima – și singura – revoltă dintr-o instituție de învățămînt militar din România, care a avut loc în noiembrie 1969 la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir“ din Breaza?

C.T.: Ai idee de ce l-au votat pe C. Georgescu cei care l-au votat?

V.G.: Nu cred că sînt singurul care a spus și/sau spune asta: românii nu au votat pentru Georgescu, au votat împotriva unei realități, opunîndu-i un surogat de utopie. Mă tem că la turul I bis din martie 2025, alegătorii nu vor mai pierde timp așteptînd ca, eventual, CCR să anuleze și acest tur și-și vor anula singuri buletinele de vot. În paranteză fie spus, dacă tot avem o „glaciațiune“ în 2025, de ce nu se „îngheață“ și alegerile? Să se „comaseze“ direct cu cele din 2028?

C.T.: Ai plecat de la Brașov și te-ai mutat la Cluj. Ce nu-ți mai plăcea acolo și ce-ți place aici?

V.G.: N-am plecat din Brașov pentru că ceva devenise insuportabil și n-am ales Clujul pentru că m-ar fi atras irezistibil. Pur și simplu, soția mea a moștenit o casă, casa părinților și a copilăriei ei. Așa stînd lucrurile, am descoperit destul de repede că și în Cluj există ceva din Brașov, și în Brașov lipsea ceva din Cluj. Poți găsi și în Brașov „napocani“, după cum poți găsi la Cluj „stegari“. Dar lucrurile acestea nu se compensează. Cel mult, îți devin indiferente. A existat, în viața mea, un șir de dezrădăcinări: la Cluj, a trebuit să treacă niște ani ca să nu mai fiu privit ca un brașovean, la Brașov a trebuit să las Făgărașul în urmă și, la Făgăraș – Sighetul natal. E ca o năpîrlire repetată, dar indiferentă la anotimpurile și la geografia memoriei…

C.T.: Ce însemnă blog-ul pentru tine?

V.G.: Blog-ul l-am „deschis“ în 2010. Încurajat de prietenii mei buni Dorin Tudoran și Liviu Antonesei care erau deja niște „bloggeri“ cunoscuți. L-am conceput, și construit, ca pe un jurnal public-privat și primii patru ani i-am și „arhivat“ într-un volum intitulat chiar așa, La scara blogului (în 2014). De altfel, aproape toate cărțile care au urmat au fost, mai mult sau mai puțin, „testate“ pe blog. Acum, a rămas un loc unde îmi mai fac gimnastica de întreținere. Dar, de fiecare dată cînd mă așez la masă, în fața „bătrînului“ meu PC, îmi amintesc de José Saramago, cel care a postat pe blog-ul său pînă în ultima clipă a vieții sale…

C.T.: Cît de normală e România azi?

V.G.: România de azi nu e deloc normală. Domnește o anormalitate reglementată. Cum ar spune Dorin Tudoran: În România se întîmplă mereu lucruri interesante, pentru că nu se întîmplă niciodată ce trebuie. România de azi e o sumă de țări eșuate, o țară nedefinită, dar plină de adjective și atribute. României îi lipsește verbul.

C.T.: Ce aștepți de la 2025?

V.G.: Nimic. N-am „așteptat“, în general în viață, nimic. Am încercat mereu să dau, nu să iau. Dar, „optimist“ cum sînt, cred că în 2025 vom sărbători Victoria în alegerile din 2024! Iar ca „pesimist“, nu cred că 2025 ne va lua tot ceea ce nu ne e de trebuință. Pentru că inutilul nu se uzează… Iar dacă aș fi „cinic“, aș spune că anul 2025 are toate șansele să fie mai bun decît… 2026!

Și dă-mi voie, dragă Cristian, să încheiem acest dialog pe care ai avut generozitatea de a mi-l propune, invocînd – în spiritul tutelar al Cațavencilor –, scrisoarea adresată, de la Berlin, de Caragiale lui Petre Th. Missir în aprilie 1907: „După cum văd că se precipită evenimentele la noi, eu nu cred că, odată ce s-au potolit mișcările huliganilor noștri, putem dormi pe trandafiri. Dezordinile acelea au fost, pare-mi-se, semnalul unor vremuri grele: începem o altă istorie mai puțin veselă decît cea de pînă ieri; rîsul și gluma nu ne vor mai putea sluji de mîngîiere ca altădată față cu cele ce se vor petrece în lumea noastră românească. Copiii noștri vor avea poate de ce să plîngă – noi am rîs destul“.