Vînarea lui Patapievici

Am urechile atît de ciulite, încît pot auzi cum oftează un purice. Aştept de o lună un sunet cît de slab care să semene cu lătratul copoilor, cu zgomotul făcut de hăitaşi. Un semn cît de mic al vînătorii anunţate cu tam-tam. Şi, deodată, hămăitul porneşte. Creşte, se apropie. Aud fluierături, strigăte, lătrat. Boschetele foşnesc, paşii tropăie. Fugarul pare încolţit. După cum gîfîie, după cum pleoscăie sfîrşit prin mlaştină, după cît de numeroase sînt vocile care-l încolţesc, or să-l înhaţe în curînd. Gonacii rîd, cîinii schelălăie, privirile sînt aţintite spre desiş, de unde trebuie să iasă vînatul. O tufă e dată la o parte şi, surpriză: nu e Blejnar, e Patapievici!

Horia-Roman Patapievici e cel mai bun şef pe care l-a avut ICR în ultimele două milenii. Sub el, cultura română a călătorit prin lumea largă aşa cum n-a mai făcut-o de pe vremea cînd dacii pozau pentru Columna lui Traian. În ultimii opt ani, artiştii României au ajuns aproape la fel de cunoscuţi ca bandiţii sau ca cerşetorii ei. E un record la care nimeni nu îndrăznea să viseze. Pe partea economică, acest export de faimă a costat sub zece milioane de euro pe an, adică o sumă după care tatăl Robertei Anastase sau mătuşa lui Adrian Năstase nici nu s-ar apleca. Un ins folositor ţării lui, asta a fost directorul ICR pînă ieri.

Azi, e trofeul care tremură în bătaia săgeţii liberale. Tîmpiţi din Levant, îndrăgind vînătoarea, vor să-l doboare, pentru propria plăcere, pe isteţul cu cărţi de argint. În vremea asta, fiarele mari, pe care cornul le-a anunţat în campanie, hoţii totemici, duşmanii penali, toţi acei dăunători cu blană scumpă, pe care lumea aştepta să-i vadă capturaţi, atîrnaţi de picioare şi căraţi pe umeri de procurori, sînt lăsaţi la urmă. Să faci asemenea erori de imagine, să-ţi ignori într-atît intelectualii şi societatea civilă înseamnă să te joci cu arafatu’ gol pe lîngă Piaţa sculată. Rar am văzut atîta prostie adunîndu-se într-o coaliţie şi cîştigînd alegerile.

Fireşte că, dacă e să mă întrebi pe mine despre ceea ce au scris ani de zile Horia-Roman Patapievici şi Mircea Mihăieş în ziarele Puterii, am să-ţi spun că au mîncat căcat. Că l-au pupat în cur pe Băsescu, adică pe cel care i-a numit, direct şi indirect, în fruntea ICR. Dar asta e părerea mea ciobănească de amic dezamăgit şi de jurnalist călcat în picioare de regimul PDL. Ca simplu cetăţean, am alte păreri, mai utile. Iar ele n-au nimic de-a face cu prigonirea unor oameni deştepţi şi rentabili doar aşa, fiindcă domnul Antonescu vrea să-şi măsoare jetul de pipi cu nişte editoriale care l-au jignit. Dacă numirea lui Patapievici la ICR s-a făcut politic, prin demiterea fulgerătoare a lui Augustin Buzura, nu aştept o simetrie răzbunătoare de la USL. Aştept ca Ponta să-şi amintească promisiunea de a guverna altfel. Şi, dacă tot vrea acţiune, să-l roage pe preşedintele Băsescu să i-l captureze pe Codruţ Marta, ca să poată şi arestările alea să înceapă de undeva.