Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

VIOREL MARINEASA: „Timișoara și-a consumat momentul sublim în 1989”

Zoom VIOREL MARINEASA: „Timișoara și-a consumat momentul sublim în 1989”

E unul dintre revoluționarii timișoreni care știu din propria lor experiență că teoria cu „agenturili” străine a fost o minciună. Scriitor, editor și profesor universitar, Viorel Marineasa a rămas același tip cu umor ca în tinerețe, pe care dezamăgirile post-revoluționare nu l-au făcut să se acrească.

Cristian Teodorescu: Ce-ai făcut la Revoluție?

Viorel Marineasa: Am fost la Revoluție, monșer. Am bîntuit, m-am agitat. Apropo de ultima întrebare pe care mi-ai pus-o, cea cu post-adevărul, există „analiști” care o țin sus și tare că noi, timișorenii, am stat în case, în timp ce cohorte de unguri, ruși și basarabeni au făcut cu iscusință toată treaba. Atunci, în seara de 16 decembrie 1989, pe podul de la Maria, în prima confruntare cu forțele fidele regimului, i-am întîlnit pe mai toți concitadinii pe care nu-i văzusem cu anii. Plutea un iz al implacabilului în aer. Ce să-i explici unui specialist de trei lulele că fiecare în parte și toți la un loc aveam senzația că așa nu se mai poate?

C.T.: Cum e Timișoara azi, față de speranțele tale din 1990?

V.M.: Mult sub ce credeam că va fi. Rămînem țara cu o singură metropolă. Descentralizarea e deja o poveste uitată. (Județul Timiș, zice presa, încă era, în 2017, „al doilea pol economic al României”, după zona București – Ilfov, dar asta nu ține de cald.) Tovarășul nu a iubit deloc Timișoara, și uite că de aici i s-a tras. Nici domnii surveniți ulterior la guvernare, indiferent de culoare politică, nu o prea agreează, îi bagă strîmbe la tot pasul. Vine Capitala Culturală Europeană peste noi (2021) și ne prinde cu o clădire emblematică a urbei, Castelul Huniade (gazda Muzeului Național al Banatului), în pericol de a se destructura pe porțiuni consistente în urma unor reabilitări greșite. Stadionul (am cărat și eu pămînt cu roaba pe când eram elev), cel care a cunoscut gloriola victoriei lui „Poli” cu Celtic Glasgow, abia se mai ține în balamale, o tribună și o peluză au dat deja în primire. Sala Polivalentă e o cotineață ceaușistă pe care degeaba o lustruiești și o augmentezi. Rămîn, e adevărat, halele industriale abandonate, spațiile-nișă unde poți să te zbengui cultural, dar parcă nu e destul. Răspunzînd și altfel întrebării tale, cred că Timișoara și-a consumat momentul sublim în 1989, iar acum a reintrat într-o somnolență autosuficientă, a redevenit acel „oraș al afacerilor” detestat de Meliusz Jozsef (cel ce i-a consacrat un excepțional roman) și de Franz Xaver Kappus (tînărul poet ce coresponda cu Rilke). Ceva se mișcă în acest sens, e evident, bisnisul merge, altfel cum s-ar explica numărul în creștere de automobile cu siglele MH, GJ, DJ, CS, HD ce străbat străzile și împînzesc parcările centrale și periferice? În sfîrșit, după bătălii seculare, cartierul central, Cetatea, a devenit în bună parte pietonal, oază de tihnă și de bucurii simple. Apoi, nu poți zice că nu se întîmplă ceva fain în fiecare zi, se calcă pe picioare vernisaje, conclavuri, lansări, concerte, așa că, deseori, iei decizia cea mai înțeleaptă: stai acasă.

C.T.: Cîte edituri ai înființat și ce s-a întîmplat cu ele?

V.M.: Cu Vasile/Bazil Popovici la pupitru am încercat relansarea editurii oficiale a ținutului, pe care am rebotezat-o Editura de Vest. O pornise bine, cu publicarea unor cărți de sertar și ale scriitorilor din diaspora, cu stabilirea unor legături avantajoase cu mari case de editură din Europa. FSN-ului nu i-a plăcut, m-a dat afară, iar înțeleapta guvernare preponderent țărănistă a privatizat-o cu cîntec. Cu familia am făcut Editura Marineasa (volume despre rezistența anticomunistă, o serie de poezie consacrată optzeciștilor și nouăzeciștilor). În 23 de ani – peste 1.500 de titluri. Povestea a durat până în 2015, cînd am închis-o. Între timp, alături de alți 32 de timișoreni, am creat Editura Amarcord, cu apetit enciclopedic, care se ținea tare, la începutul mileniului, în Top 5 pe țară; însă nu e bine cînd sînt prea mulți acționari deștepți avînd idei și interese divergente, deci nu-i de mirare că a survenit falimentul. Cu Daniel Vighi & nevestele am înființat Asociația culturală Ariergarda, care, printre altele, dorește să pună în valoare patrimoniul cultural al zonei în care trăim. Editura aferentă a publicat cărți despre stăpînirea otomană în Banat, despre cucerirea Timișoarei de către armata habsburgică avîndu-l în frunte pe prințul franco-italian Eugen de Savoya, despre ultimul război cu turcii pe aceste plaiuri (imagine superbă: în anul 1790, spahiii învîrtindu-și caii și cămilele printre furnalele abia ridicate ale Reșiței), despre Ada-Kaleh, insula scufundată în Dunăre etc. Nu am dat în primire, mai avem proiecte.

C.T.: Cum ai stat cu cenzura?

V.M.: Am mai prins Direcția Presei, cenzura pe față. Erau niște tipi sumbri, care simțeau nevoia să te ia peste picior. Apoi, cică, Tovarășul a desființat cenzura. A intervenit, deci, „cenzura întregului popor”, cea care te făcea să-ți ții singur pliscul dacă voiai să n-o încurci. Vorba vine, o revistă studențească trebuia să treacă pe la liderii asociației studenților comuniști pe centru universitar, pe la comitetul de partid de la același nivel și, în ultimă instanță, pe la secția de propagandă a județenei PCR, uneori chiar la șeful acesteia. Printr-un astfel de ceremonial am trecut cu numerele speciale ale publicației Forum studențesc, apărute sub auspiciile cenaclurilor literare “Pavel Dan” și “H.G. Wells”. În ce mă privește, romanul În pasaj mi-a fost respins la Consiliul Culturii și Educației Socialiste chiar în zilele tumultuoase din decembrie 1989. Mă orientasem spre Editura Militară tocmai în ideea că acolo cenzura se bagă mai puțin. Dar, între timp, Vadim Tudor scrisese în Săptămîna un articol mizerabil despre romanul Plus-minus o zi, învinuindu-l fără temei pe autor, regretatul Sorin Preda, că-și bate joc de armata patriei, așa că se strînsese și acolo șurubul. A trebuit să aștept anul 1990 pentru a-mi vedea cartea apărută. Înainte de asta trecusem printr-o experiență traumatizantă cu volumul Litera albă, la care am fost nevoit să schimb prenumele eroului principal: „În nici un caz Lazăr”, mi-a zis pîrdalnicul de cenzor. M-am arătat surprins. „Nu mai face pe prostu’, ce, nu știi de ăla care a înviat în Biblie?” Mă nimerise, la asta m-am gîndit și eu: personajul meu era un țăran-gazetar, adept al antroposofiei lui Rudolf Steiner (nu-i o fantezie deșucheată, în Banatul interbelic existaseră numeroase „cluburi steineriste” la sate)… Noroc cu un redactor de carte, poetul Marcel Tolcea, care-mi era prieten și care m-a scos cumva la liman.

C.T.: Ce-i zice romancierul din tine eseistului Viorel Marineasa despre lume și viață?

V.M.: Romancierul îi zice eseistului să-și mai țină fleanca și să-l lase să-și termine „romanul vieții”, pe care-l tot abandonează pierzîndu-se în cauze mărunte.

C.T.: Dar viceversa, adică ce-i zice eseistul romancierului?

V.M.: Eseistul e mai hoț, îi sugerează prozatorului mulțime de nuclee prozastice pe care acela abia dacă le bagă în seamă, și totul din lehamite și din comoditate.

C.T.: Ți-ai dat doctoratul în publicistica lui Nichifor Crainic și a lui Nae Ionescu. De unde ți-a venit să-i alegi tocmai pe cei doi?

V.M.: A fost o provocare să mă afund în publicistica lor. Înainte de ’89 funcționase tentația obiectului interzis, după – îți sărea în ochi supraevaluarea encomiastică. Crainic – posac, încuiat, fără șiră; tînjea după popularitatea lui Nae, s-a ales doar cu cîțiva popi. Într-un oraș încă efervescent cultural ca Viena s-a simțit „român prin izolare”. (Totuși, mînă de gazetar: prinde viu maiestuoasa degringoladă a fostei capitale imperiale, într-o manieră asemănătoare cu William M. Johnston în Spiritul Vienei.) Proiectul său de stat etnocratic – o monstruozitate. Filmografia de sorginte hitleristă îl poartă în extaz. Dacă nemții fac pelicule de propagandă plecînd de la Friedrich cel Mare și Bismark, ce-ar fi să ne suflecăm mînecile și să-i stoarcem pe Ștefan cel Mare și pe Mihai Viteazul? Știa el ce știa. Cînd moare Lovinescu, zvîrle cîteva rînduri disprețuitoare într-o „cronică măruntă”. Pe comuniști, la proces, încearcă să-i convingă că a fost întotdeauna unul de-ai lor. Ce-i drept, pătimirile din pușcărie nu i le poate lua nimeni, nici poemul antologic “Unde sunt cei care nu mai sunt?”.

Despre Nae Ionescu, se știe, era un pișicher de lux, un sforar de înaltă clasă. I-a dus cu preșul pe mulți din generația tînără/criterionistă. I-a învățat, dar i-a și stricat. S-a dat mare tradiționalist, pe o tradiție care nu prea exista, dar pentru sine își luase libertatea să-i deguste pe Kokoschka, Cocteau, Picasso, Brâncuși, Poulenc, Schönberg. Democrația îi producea frisoane, voia, în locul statului juridic, unul organic, condus dictatorial de o „emanațiune a poporului”. Un stat totalitar, autarhic, purtîndu-și cu demnitate condiția pauperă. Aferim!

C.T.:  Crezi că Nae a fost otrăvit fiindcă devenise incomod, cum se zicea în epocă, sau că a murit de pe urma unui atac de cord, varianta oficială?

V.M.: Despre moartea lui, ce să spun? Carlist fervent, cu sfatul și cu ziarul Cuvântul. Apoi distanțarea. E adevărat, Carol al II-lea distrusese sistemul parlamentar, însă pentru Nae nu era de-ajuns, el voia o „revoluție” radicală. Poate că atacurile la politica regelui și la camarilă au generat un răspuns otrăvit al serviciilor secrete. La ordin, să trăiți.

C.T.: Ce părere ei despre așa-numitul „post-adevăr”?

V.M.: „Post-adevărul” (& cei care-i pică de fazani) a fost (și nu e! – ar zice iubitorii adevărului) dintotdeauna, doar că s-a mai parșivit cu mecanisme de ultimă oră (deși ar putea fi forme repetitive ce nu s-au transmis memoriei urmașilor). Trăim într-un infern al aproximărilor și al erzațurilor în expansiune, totuși unul încă modest față de minunatele lumi distopice care stau să vină.

Citeşte mai multe despre:

1 comentariu

  1. #1

    Păcat că Timişoara este plină de inculți, xenofobi, rasiști. Doresc secesiune, nu exagerez defel. Dacă veți accesa presa locală online, articolele și comentariile la articole, vă veți edifica. Se cred “fruncea” dar nu prea au cu ce. Faptele lor vorbesc.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

romania100
Editoriale
  • O, ce veste minunate!

    11 decembrie 2018

    Ultraliberalul Macron s-a comportat ca un peștișor de acvariu dispus să facă ordine în ocean. Adică să-i scutească pe marii rechini de taxa pe pradă și să le mărească guvizilor […]

  • Manu militari

    11 decembrie 2018

    Un grup organizat de generali SRI înfășurat, ca un fular de postav, în jurul președintelui Iohannis, la Alba Iulia. O imagine-stigmat, rămasă pe umărul Centenarului, în lipsă de altceva mai […]

  • Cel mai lent din curtea școlii

    11 decembrie 2018

    În decembrie 2015, Klaus Iohannis era pe val. Sărbătorea un an de la preluarea mandatului prezidențial și reușise să scape de guvernul PSD condus de Ponta, instalând un guvern tehnocrat. […]

  • În mahalalele istoriei

    4 decembrie 2018

    În vreme ce stafia miliardarului Soros stă cu ochii pe fostele țări socialiste ca nu cumva guvernanții să bage nechezol în rația noastră de libertate, Karl Marx și-a scos și […]

  • Cîinii de pază ai Securității

    4 decembrie 2018

    Samsarul agrar Adrian Rădulescu, valetul moșierului de la Nana și fost parlamentar PDL, a recunoscut controlul serviciilor asupra listelor de candidați. “Nu l-am adus noi, l-au adus Serviciile și ni […]

romania100