Avem Muzeul Țăranului Român, dar nu prea mai avem țărani. Nu ne lipsesc însă politicienii care se deghizează electoral în țărani, bașca un fost premier care a vrut să desființeze muzeul din palatul Tzigara-Samurcaș. Cu istoricul Virgil Ștefan Nițulescu, managerul MȚR-ului, despre cele de mai sus și despre ce mai înseamnă să fii azi țăran în România.
Cristian Teodorescu: De ce se înghesuie lumea la muzeu doar în noaptea vizitelor pe gratis, cînd nici în zilele obișnuite biletul de intrare nu e cine știe ce? E ca-n noaptea de Înviere, cînd unii se duc la biserică să mai socializeze?
Virgil Ștefan Nițulescu: Sînt mai multe răspunsuri. Evident, printre cei care vin la muzeu pe gratis, ca să vadă o expoziție la care se intră cu un bilet de 15 lei/persoană, sînt și oameni care merg în fiecare week-end la mall și lasă cîte 30 lei pe bilet, bașca floricelele, nachos, berea și pepsiul de rigoare pentru copii. Așa încît nu e o problemă de bani. Doar că ei nu consideră că „se merită“ să dea banii pe muzee, că, oricum, sînt plictisitoare și n-ai ce să vezi acolo. La mall, te mai distrezi, mai mănînci o șaorma, mai bei o bere, te rîzi și te întîlnești cu prietenii… Pentru unele familii, ceva mai amărîte, într-adevăr, orice se dă moca e bun de luat. Ăștia sînt cei care, de 1 Decembrie, stau la coadă, în frig, pentru o farfurie de ciolan cu fasole, pentru că e pe gratis, deși poate că ar avea ceva bani să-și cumpere mîncarea. Pentru cîteva familii cu copii de primară, e un prilej de scos odraslele la mai multe stabilimente culturale, pe principiul „să mai învețe și ăștia micii ceva, că școala e proastă“. Pentru adolescenți și tineri, e, mai ales, un prilej de socializare, exact cum mergeam noi la Înviere, pe vremea împușcatului. Desigur, sînt și oameni interesați, în mod real, de cultură – cei care, din oferta de 60-70 de evenimente muzeale organizate pe parcursul Nopții aleg să meargă la unul sau două, care li se par, cu adevărat, interesante.
C.T.: Teoretic cel puțin, la muzeu nu te duci, dacă te duci, numai ca să vezi sau să revezi, ci și ca să cugeți la trecut și la relațiile tale cu el. Aveți și vizitatori din ăștia la Muzeul Țăranului?
V.Ș.N.: Puțini, dar există. Mulți vizitatori ajung la noi fie pentru că au auzit de pe la alții ori au citit pe TripAdvisor că e un muzeu bun, fie că tot vin la tîrg ori rămîn după vizită la Cinema sau la Club, fie pentru că cred că muzeul nostru e „ăla cu căsuțe“ (cum mi-a spus mie cineva, care m-a asigurat că, de fiecare dată cînd trece prin București, ne calcă pragul ca să vadă „căsuțele“). Dar există și vizitatori cultivați – cum sînt mulți dintre cei care vin să vadă, de exemplu, expoziția dedicată lui Tzigara-Samurcaș, pe care am deschis-o în toamna anului trecut, în spațiile expoziției permanente, și care petrec acolo cîte o oră sau mai mult, admirînd fiecare obiect în parte. Uite, regretatul academician Tudor Berza, geolog, care era nepotul lui Tzigara-Samurcaș și fiul istoricului Mihai Berza și al pictoriței Ana Tzigara-Samurcaș, trecea pe la noi prin muzeu, fără nici o treabă anume, intra la mine în birou și îmi spunea: „Nu vă deranjez. Am venit să-mi văd strămoșii“. Și, într-adevăr, se ducea în sala de consiliu a Muzeului, unde stătea în liniște, cîte un sfert de oră, uitîndu-se la două tablouri ale străbunicilor săi. Cunosc arhitecți ori artiști, filologi sau filozofi care vin doar pentru a se gîndi la trecerea timpului și la mărcile apăsătoare ale prezentului stresant. Dar n-aș spune că sînt foarte mulți. Însă ei constituie un fel de nucleu dur al publicului nostru, cel pentru care muzeul contează în propria lor viață, oameni care, în decembrie 2013, cînd Ponta a vrut să ne desființeze Muzeul, au protestat public pentru o cauză pe care o considerau ca fiind și a lor.
C.T.: Dar vizitatori care să-și amintească cu pioșenie că în clădirea MȚR a fost Muzeul Partidului?
V.Ș.N.: Nu mai există. Cei de vîrsta mea sînt cam ultima generație activă care mai știe că acolo a fost Muzeul PCR. Am vorbit cu niște studenți care credeau că muzeul nostru a fost construit în 1990. Sigur, mai există niște pensionari care mai știu ce a fost în clădirea noastră pînă în ’89 și care regretă timpurile acelea, dar, cu siguranță, nu sînt printre cei care ne vizitează azi. Sînt, probabil, cei care se duc să admire, ceva mai încolo de noi, fosta ambasadă a URSS.
C.T.: La noi, ascendența țărănească nu e motiv de laudă, după cum o arată și apelarea cu intenție insultătoare „Băi, țărane!“, deși cei mai mulți avem, dacă nu părinții, cu certitudine bunicii sau străbunicii țărani. De unde ni se trage asta?
V.Ș.N.: Din incultură și aroganță. Din moștenirea lui Ceaușescu, cel care se mîndrea că s-a ridicat de la țară, dar credea că e rușinos să locuiești la sat, pentru că avea frustrarea ucenicului, care nu a ajuns, niciodată, maistru. Din dezorientarea generațiilor care au fost mutate, aproape cu forța, din satele gîtuite de colectivizare și cote, în mahalalele blocurilor pentru nefamiliști din marginea noilor „citadele ale industriei“. Din sărăcia celor care se uită, în casele lor amărîte de la țară, la vedetele cu fițe, care populează emisiunile de divertisment ale televiziunilor comerciale. Și din răsfățul unor loaze care cred că, dacă au absolvit liceul în vremea de azi, sînt mai deștepți decît cei care terminaseră doar opt clase, cînd era Mircea Malița ministru.
C.T.: Cît de țărani mai sînt locuitorii satelor din România?
V.Ș.N.: Depinde cum îi definim. Țăranii ar trebui să fie oameni ai pămîntului, legați, prin viața lor cotidiană, de pămîntul pe care îl muncesc. Și pe timpul lui Pingelică, începuseră să fie denumiți „muncitori agricoli“, că țărani era de rușine. De la o vreme, cam de vreo două decenii, propriii noștri guvernanți vorbesc despre oamenii care au o fîșie de pămînt ca despre „fermieri“. Le este rușine să le spună agricultori și cred că, dacă au aflat că în engleza pe care au învățat-o ei de la televizor se spune farmer, ăsta e un cuvînt care se traduce, în română, prin fermier. Majoritatea, însă, sînt niște oameni care locuiesc în localități depopulate, care se numesc comune doar în Codul Administrativ. Altfel, sînt niște locuri bîntuite de foștii navetiști la oraș, care trăiesc din ajutorul social. Dar să nu generalizăm. Există și niște comune înfloritoare, în marginea cîtorva mari orașe, unde s-au mutat cei care fac naveta la multinaționale și locuiesc în case ecologice. Evident, ei nu sînt țărani. Plătesc doar niște impozite mai mici pe proprietatea imobiliară.
C.T.: Irina Nicolau, una dintre legendele acestui muzeu, avea o fermecătoare colecție de obiecte kitsch de la oraș și de la țară. Într-un muzeu cinstit pînă la capăt n-ar trebui să figureze și lucrurile astea?
V.Ș.N.: Evident, și ele și apar la noi, dar numai în expozițiile temporare, deocamdată. Noi le colecționăm, în orice caz, pentru că ele sînt reprezentative pentru actuala noastră cultură țărănească, rurală, mic-urbană… Dar va fi în dreptul urmașilor noștri să le includă în expoziția permanentă, dacă vor considera necesar.
C.T.: Anul trecut a fost la modă ia, asociată sau nu cu marama de borangic. Doamne pe care le-am văzut îmbrăcate în ii astă-vară mi-au spus că renunță la ele, ca să nu creadă lumea că au ceva în comun cu un anumit partid politic. Nasol, nu?
V.Ș.N.: Asta e chiar foarte nasol. Moda purtării cămășilor cu altiță (cum le spune, științific, iilor) a apărut acum vreo douăzeci și ceva de ani. Pînă atunci, era rușinos dacă purtai produse românești. Erau acceptate, eventual, doar cele refuzate la export. De atunci, ca și în urmă cu mai mult de un secol, cînd doamnele de la Curte au început să poarte costume tradiționale, ca să fie în ton cu Regina, populația urbană a început să dea o grămadă de bani pe cămeșile românești. De cînd un partid a încercat să confiște patriotismul, e posibil să apară și asemenea sfieli, dar eu cred că vor trece. Doamna aia care poartă ie la Parlament și rochie de seară la Ambasada Rusiei nu va putea să alunge cultura tradițională, atîta cît a mai rămas, din casele noastre sau din casele românilor care s-au născut în Spania ori Anglia și vizitează țara natală a părinților în vacanțe. Măcar, ei vor încerca să își conserve, cel puțin o vreme, rădăcinile idealizate.
