Primul scriitor care are Infinitul dinăuntru.O nouă carte a lui Vlad Zografi.
Reporter:Bă, Infinitule, ce mai faci?
Vlad Zografi:Mă lupt cu nefumatul și nescrisul – e lucrul cel mai rău pentru un scriitor să nu scrie. Pornirea mea firească e să scriu teatru, dacă aș avea un moment de răgaz asta aș face: o piesă. Toți prietenii îmi spun că n-are rost, oricum nu se joacă, ar trebui să scriu proză. Aproape că aș ceda insistențelor, dar, cînd mă așez la masă, tot teatru îmi vine în minte. Adică joc. Așa că nu fac nimic. Mai am un prieten căruia i-a plăcut Infinitul dinăuntru și mă sfătuiește să scriu eseuri. Nenorocirea e că nu mai am nici o idee, pe toate cîte le aveam le-am pus în cartea asta. Le-am adunat vreme de vreo treizeci de ani, poate că peste alți treizeci aș mai scrie o carte de eseuri.
Rep.:Ia un erou din Sofocle, Euripide, Cervantes, Shakespeare, Dostoievski, Molière, Ionesco sau Beckett și tăvălește-l în noroiul zilelor noastre. Unde-i vezi, ce ministere, ce televiziuni ar fi ocupat? Ne-ar fi construit autostrăzi? Ce-ar fi făcut cu rușii ăștia?
V.Z.:Ăsta-i un lucru la care m-am tot gîndit: din noi, ce ne aparține genetic nouă și ce aparține vremii în care trăim? De asta m-am amuzat, în Infinitul dinăuntru, să plimb personajele lui Dostoievski din Demonii prin istorie, să refac cu ele povestea ultimilor 150 de ani. Personajele din tragediile antice nu pot fi mutate în timp, pentru că ele țin de un fel de a vedea lumea definitiv pierdut, dar toate situațiile în care se află sînt translatabile și se potrivesc perfect „știrilor de la ora cinci”: un bărbat își ucide tatăl și se culcă cu maică-sa, o femeie își sfîșie băiatul etc. Dacă-i vorba de Shakespeare, personajele prinse în mecanismul infernal al istoriei, de pildă Macbeth, pot fi translatate în timp, fiindcă jocul puterii e în esență același, chiar dacă discursul s-a schimbat. Azi, Macbeth nu omoară pe nimeni, ține un discurs foarte democratic și corect politic, își curăță adversarii prin jocuri de culise, după care se duce la Antena 3 și se declară indignat de ticăloșia lumii în care trăiește. Autostrăzile și, în general, treburile publice nu-l interesează – tot ce contează e puterea. E totuși o problemă aici: ticăloșii lui Shakespeare au ceva măreț, ai noștri sînt iremediabil meschini. Pe de altă parte, ar fi formidabil să găsim azi un fel de Prospero, poate că i-ar calma pînă și pe ruși. Dar de unde magie, dom’le?
Rep.:De ce te temi de animalul electronic?
V.Z.: Nu mă tem, observ numai că animalul ăsta, care îți dă totul, te prostește atunci cînd e vorba să pricepi ce-i în mintea altui om. Trăiască Second Life! Jos psihologia! Ce atîtea sofisticării! Un emoticon ajunge. Ia închipuiește-ți un roman, să zicem Anna Karenina, scris cu emoticoane. A.K. zîmbește, e bucuroasă, cade pe gînduri, e tristă, e disperată – și, mă rog, nu știu dacă există vreun emoticon pentru sinucidere, probabil că nu, fiindcă emoticoanele descriu numai stări sufletești. Efectele calculatorului asupra semenilor mei mă pun în dificultate: eu prefer varianta lui Tolstoi, dar trăiesc într-o lume în care tot mai mulți preferă varianta cu emoticoane a Annei Karenina.
Rep.:Cum s-a născut lumea, după mintea ta?
V.Z.:Lumea mea s-a născut în timpul congresului al VIII-lea al Partidului Comunist Român și, din cauza asta, era cît pe ce să nu se mai nască: nu se găseau taxiuri și era greu de ajuns la maternitate. Lumea mare s-a născut acum vreo 13 miliarde de ani. Asta e simplu de priceput, fiindcă sînt semne clare ale Big Bang-ului. Întrebarea e ce-a fost înainte de Big Bang. O altă lume, care a trebuit să moară ca să se nască a noastră. Dar cum o fi fost ea? Citesc (și traduc) cartea unui fizician neamț despre asta. Cînd am s-o termin, am să-ți zic.
12 vizualizări
