Votezi cu zel, votezi cu zero

Se întîmpla acum cîteva luni, fix după alegerile euro. Stăteam la rînd la covrigărie, într-un scuar cu bănci unde se adună îndeobște un grup de pensionari guralivi care, atunci cînd nu joacă table, pun țara la cale. Uneori mă așez la coadă nu neapărat pentru covrigi, ci din curiozitatea de a-i asculta pe tătăicii ăștia. Și am impresia că nu sînt singurul care cască gura la ei. Uneori se opresc gospodinele cu sacoșe, chipurile ca să-și tragă sufletul; sau elevii care și-au halit de mult covridogul cu cașcaval, dar rămîn hipnotizați de replicile moșnegilor. Nu știu dacă seniorache ăștia vorbesc tare și gesticulează enorm fiindcă nu aud bine sau fiindcă au prins gustul histrionic al reprezentației publice. De cele mai multe ori discută fotbal – etapă, transferuri, bursa antrenorilor… dar și scheme de pariuri, „combinații” cu Udinese, Manchester, ȚSKA…

De data aceea vorbeau despre cum au votat. Doi dintre ei, cei mai gălăgioși – vedetele scuarului – descoperiseră că, fără să se fi vorbit, au votat la fel: o dată cu PSD și încă o dată cu „actoru’, știi tu… – Diacones… nu: Diaconu, îmi tot vine să-i zic Diaconescu (he-he-he)”. În prima clipă, am crezut că nu am auzit bine și am devenit mai atent: mi se părea imposibil ca niște veterani ca ei, care trecuseră prin atîtea în viață, să fi ignorat o regulă de bază a votării – aceea a ștampilării unice. Iar ei repetau, parcă tocmai pentru a-mi confirma (de fapt, pentru a-și reconfirma lor), că a fost o „combinație” cîștigătoare, „marcatoare”, aceea de a vota dublu pe același buletin de vot.

Mai era acolo și un al treilea pensionar, mai ursuz și mai introvertit, unul pe care îl știam că-și asumă rolul de Gică-contra. La început refuzase discuția sec: „Votu’ e secret, nu vă spun”. Dar, auzindu-i pe ce doi combinagii cum se felicită reciproc pentru isprava de a vota „și pe ăia, și pe ăla”, a răbufnit: „Ce făcurăți, bre, ați pus de două ori ștampila pe același buletin? Păi, vi se anulează votu’…”.

I-am mulțumit în gînd: omul îmi exprimase stupoarea. Ceilalți doi au replicat fără să stea pe gînduri, cu argumente din știința combinatorie a pronosportiștilor. Pasămite, așa se maximizau șansele de cîștig, printr-un „joc la două capete”. Argument suprem era tocmai rezultatul („scorul”): PSD ieșise pe primul loc, iar Diaconu „se calificase confortabil pentru Europene”… Tot speram să fie o farsă ad-hoc, spre pedepsirea celui care a refuzat să-și declare votul… Dar nu, erau prea vehemenți pentru un renghi amical. Iar cînd un bătrîn se încrîncenează prea mult, sigur nu glumește…

De necrezut: acești seniori, acești pilaștri ai societății, care sigur au apucat scrutinuri de toate felurile, încă de pe vremea comuniștilor, poate chiar de cînd cu „Votați Soarele” al blocului Petru Groza, habar n-aveau să-și exercite corect dreptul fundamental – de a ștampila unic, într-un unic pătrățel. Toată istoria trăită părea să se fi șters în fața obiceiului mai recent al bifării fișelor de pariu. Scleroză? Demență? Sau doar memorie indulgentă?

Încă o dată, bursucelul păru să-mi citească gîndurile: „Cum așa, bre, da’ voi nu știți să votați, după atîta timp? Nu știți că se ștampilează o singură dată – o singură căsuță?”. Îmi cumpărasem covrigul de mult, dar nu apucasem să mușc din el. Mă zgîiam la show-ul moșilor fără să mă pot desprinde. A fost, da, un moment de pauză; o clipă de „tan-tanaaa…”, cum spuneam noi, băieții, imitînd muzica de suspense din filmele cu Sergiu Nicolaescu, pe vremea în care nenii aceștia, în floarea vîrstei, mergeau să-i voteze pe candidații Marii Adunări Naționale.

Ceva-ceva parcă s-a deblocat atunci în memoria bunicuților. Răspunsul a izbunit bombastic din partea celui mai sprinteior: „Păi, da! Tocmai, că pe vremea ailaltă nu aveai atîtea variante!”. Celălalt a prins firul: „Așa e: numai Ceaușescu, numai PCR, numai FUS” (Frontul Unității Socialiste, formă de agregare politică participativă care îi viza și pe „nemembrii de partid”). Deja argumentația își găsise făgașul și curgea nestăvilită: „Atunci, da, votai un singur candidat; acum poți să dai votul mai multora… Bașca atunci votul era obligatoriu, nu ca acum… Păi, dacă te prindea că n-ai votat, ce te mai prelucra la partid… sau la personal… Da’ acum e democrație, e libertate, votezi pe cine vrei, dacă vrei, cum vrei…”. Concluzia: „Asta înseamnă alegeri libere”! După care au revenit la combinatorica de Pronosport, cu variante, șanse și probabilități.

Ce-a fost asta? – m-am întrebat ronțăind bobițele de mac, în drum spre casă. Cît de reprezentativi sînt cetățenii ăștia pentru totalul votanților? Cîte dintre voturile anulate îndeobște în alegeri (7 pînă chiar spre 10%) se explică prin acest gen de scrutinare zeloasă? Se pot ele echivala numeric (și nu numai…) cu voturile blanc, date de frondiștii care, dimpotrivă, vor să-i sancționeze pe politicieni, prin blamul neștampilării?

Știm că ambele categorii de vot anulat se adaugă pe răbojul majoritar (în cazul de atunci, în favoarea PSD; dovedindu-se, de asemenea, că Mircea Diaconu a primit încă mai multe ștampile decît cele strict regulamentare).

Ar fi un tembelism să-i vorbim de rău pe acești entuziaști inofensivi; să rîdem de ei, făcîndu-i proști, inculți ori neocomuniști; să ne delimităm de ei („ei nu sînt bunicii noștri”, cum spunea de curînd o jună adoratoare de păltinișiști). Ei sînt ai noștri, tocmai întrucît ne exprimă deruta societală – poate caricatural, poate un pic prea cabotin… Dar chiar și acest cabotinism, refulînd disperarea bătrînilor „noștri” de a rămîne singuri, fără barem un spectator de la covrigărie, vorbește atît de mult… strigă de-a dreptul!

Evident, a încerca să-i dezveți acum de obiceiul votării „la două capete” e la fel de zadarnic. Mai degrabă noi avem ceva de învățat de la ei, din eșecul lor pe care și-l clamează în strada mare ca victorie; din disperarea lor de a se asigura (fie și amăgindu-se reciproc) că au cîștigat Pariul.