Vremea ordonanțelor

Presa are, încă de la începuturile ei, capacitatea de a suci capul unora dintre propriii slujitori, până într-acolo încât aceștia ajung să se considere buricul pământului. Fără ei, planeta s-ar opri din mișcările sale (de rotație, de revoluție și de translație) și ar refuza realmente să-și mai vadă de ale ei. Nu e greu, ca ziarist, să ajungi să crezi chiar că tu ești acela de care depinde soarta întregii lumi. În cazurile mai puțin grave, a unei țări întregi. Sindromul se mai întâlnește și la politicieni, la angajați din servicii secrete, la procurori-șefi, ba chiar la directori de întreprinderi. E plină lumea, de fapt, de persoane care, trezindu-se dimineața, mulțumesc proniei pentru acest lucru în numele omenirii, căci fără aportul lor omenirea s-ar fi năruit. Sau, în cel mai bun caz, ar fi regresat serios.

Nu cu multă vreme în urmă (un deceniu, un deceniu și jumătate), numărul mesianicilor era ceva mai scăzut, pentru că procesul în urma căruia apăreau aceștia era mai costisitor. Democratizarea costurilor în publishing, însă, i-a făcut pe aproape toți cei cu acces la Internet să se creadă ziariști, formatori de opinie ulterior, influencer-i și, în cele din urmă, unici și irevocabili deținători ai adevărului, ai căilor și ai vieții. Mai scurt spus, față de vremea când presa presupunea și rigori instituționale, standarde profesionale și minime responsabilități morale, închipuiții și tâmpiții sunt mai vizibili.

Ce-i unește pe aceștia, indiferent de tabără, de simpatii și de antipatii, este faptul că sunt pătrunși de importanța lor și că au impresia că floarea-soarelui, atunci când răsare, n-o face decât pentru a-i căuta pe ei din priviri. Unii o fac natural, alții sunt alimentați în această credință în propria importanță. De obicei, când sunt recrutați, tocmai pentru că li se cunosc aceste orgolii nemăsurate, sunt momiți cu laude ușor de aruncat, dar imposibil de demonstrat. În timp ce se lățesc pe canapelele din birourile câte unui viitor angajator, li se strecoară impresia că sunt ascultați, că ceea ce spun ei e vizionar, de o importanță capitală și tocmai de aceea nu există președinte de țară care să nu aștepte cu înfrigurare câte un nou editorial, ca să aibă de unde să soarbă înțelepciune.

Și uite-așa, fără să le pese că oamenii, în general, îi trimit la culcare pe motiv de ebrietate provocată de prea mult consum de sine, aceste ordonanțe împinse în față încep să dea ordine. Fără să le pese de audiență, căci banii nu de acolo vin, fără să asculte mai multe păreri, ordonanțele se lasă mânuite de către unul sau altul, plăcându-le chiar să creadă că ele dau tonul muzicii. Nici măcar atunci când observă că fix, dar fix în același timp cu ele, și alți providențiali au avut fix aceeași idee pe care au formulat-o fix cu aceleași cuvinte.

Încet-încet, de la un fâs la altul, ordonanțele ajung să se zborșească la cei despre care cred că-i bagă în seamă. Ajungi să citești articole care nu mai sunt nici măcar opinii, ci de-a dreptul ordine, comandamente, porunci.

Când descoperi fenomenul ești, la început, nedumerit. Tinzi să crezi că e o scăpare, o rătăcire de moment. Dar apoi vezi că, de fapt, este un comportament compulsiv de durată. Cum pune mâna închipuitul pe câte o certitudine, cum începe să zbiere. Brusc, președintele țării trebuie să facă sau să nu facă anumite lucruri, așa cum hotărăște providențialul, pentru că altfel e nasol. Președintele, miniștrii, parlamentarii, comisarii Comisiei Europene, ambasadorii la București. Toți, dar absolut toți aceștia nu au de ales, trebuind să urmeze strict indicațiile. Că, dacă nu…

Or fi momente când până și un om calm și nepăsător precum Klaus Iohannis se simte excedat de directivele trasate de Dogioiu, Pora, Cartianu, Avram și câți ca ei. Or fi alte momente când și ăia din coaliția de guvernare se satură de imperativele fixate de Ciuvică, Badea sau Grecu. Dar cum n-o arată, nici unii și nici alții, ca să nu-și piardă iluzoriul sprijin, ordonanțele îi dau mai departe, neabătute, ca și cum chiar ar conta, ca și cum faptul că reușesc să transpună în scris sau în urlete ideile fixe ale altora le-ar da, cu adevărat, însemnătate.

Aparent n-avem ce face, într-acolo merg lucrurile, asta-i direcția. Deși nu e imposibil să ne luăm viețile înapoi și să lăsăm ordonanțele să-și facă de cap doar o zi pe săptămână, ziua în care au liber și fetele-n casă ale boierilor.