Home / Interviu / MARIUS OPREA: „Alţii dintre cei ucişi au figurat, pînă i-am găsit, drept vii în actele de stare civilă”

MARIUS OPREA: „Alţii dintre cei ucişi au figurat, pînă i-am găsit, drept vii în actele de stare civilă”

Zoom

E marele arheolog al crimelor neștiute ale comunismului din România. Marius Oprea, poet, istoric și romancier, descoperă gropi comune din anii ’50 și oameni despre altfel nu s-ar mai fi știut nimic. E fericit cînd dă la iveală morți fără nume cărora izbutește să le afle identitatea.

Cristian Teodorescu: Cum afli de oamenii care au fost uciși de Securitate în anii ’50 și îngropați pe ascuns ca să li se piardă urma?

Marius Oprea: Cum să spun? Încep prin a mă gîndi cu intensitate la ei, la cei morţi. Sînt dimineţi în care mă trezesc avînd chipul lor în minte, fie că-l ştiu din fotografii, fie că mi-l imaginez. De obicei, mă caută şi mă roagă să-i găsesc urmaşi ai lor, cu cîte o fotografie, ori un teanc de hîrtii care le dovedesc moartea, documente pe care unii le-au purtat, după 1989, pînă pe la preşedinţi, pînă a ajunge cu ele la mine, după ce am înfiinţat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în 2005. Dar au fost situaţii în care am găsit, pur şi simplu, în rapoarte ale Securităţii urmele cîte unei crime şi, după identificarea celui ucis, am înştiinţat noi rudele. O profesoară de istorie din Haţeg, care ştia că bunicul i-a murit pe front (aşa i se spusese în familie, pentru a nu fi asociată cu vreun „bandit” şi a avea probleme – cu siguranţă, n-ar fi putut face facultatea), a aflat de la noi adevărul şi a izbucnit în lacrimi la vederea osemintelor bunicului său…

C.T.: Cum îți explici tăcerea celor care au știut, dar n-au spus după revoluție ce s-a întîmplat, ci au așteptat să treacă atîția ani?

M.O.: E simplu. Spunînd adevărul, s-ar fi condamnat pe sine, pentru că majoritatea celor care au preluat puterea proveneau dintre activiştii partidului comunist – în frunte cu ultimul de pe listă, cu voia dumneavoastră… Lucrurile au stat la fel, dacă nu şi mai rău, în cazul celor care ar fi trebuit să ancheteze crimele Securităţii. Gîndeşte-te, de pildă, că vechimea minimă a unui procuror la Procuratura Generală era (şi în 1990, şi în anii următori) de 14 ani. Acum, ce să mai spun de fosta Miliţie, poliţienizată printr-un decret, dar, cum s-a văzut la mineriadă, rămasă cu aceleaşi reflexe, ori cum se gîndea despre asta, la nivelul serviciilor secrete, clădite pe ruinele fostei Securităţi… Arhivele comunismului au fost, pînă spre sfîrşitul mileniului trecut, absolut inaccesibile. SRI-ul a predat la CNSAS abia la trei ani de la înfiinţarea instituţiei care urmărea deconspirarea Securităţii arhivele acesteia. Iar în vremea primelor două mandate ale lui Ion Iliescu, arhiva Comitetului Central al PCR a fost deţinută de Armată şi reîndosariată la Biroul de documente secrete. Abia sub administraţia Constantinescu s-a mai spart gheaţa, de fapt acest complot al tăcerii. Trebuie să mă laud că, în calitatea mea de consilier al preşedintelui, am jucat un rol în asta…

C.T.: Ce le spuneau autoritățile rudelor celor uciși astfel?

M.O.: Că „nu figurează”, ori le furnizau date false, aşa cum erau ele comunicate de Securitate la oficiile de stare civilă – în cazul în care le furnizau. Am avut, astfel, o problemă cu trei oameni ucişi de o grupă de securişti într-un loc numit Dealul Crucii, lîngă satul bistriţean Nepos. Cei trei, Leonida Bodiu, Toader Dumitru şi Ştefan Burdeţ, pe care i-am găsit aruncaţi unul peste altul într-o rîpă, cu puţin pămînt peste ei, figurau ca morţi în penitenciarul Aiud în aceeaşi zi şi la aceeași oră, de TBC. A trebuit să ameninţ că le voi duce osemintele să fie îngropate la Aiud, pentru ca o echipă a procuraturii conduse pe atunci de Laura Codruţa Kövesi să se deplaseze acolo. Ei o ţineau una şi bună, luînd de bun falsul în documente al Securităţii. Alţii dintre cei ucişi au figurat, pînă i-am găsit, drept vii în actele de stare civilă. Au fost trecuţi şi pe listele electorale, ca Ioniţă Moldovan din Sîntejude, Cluj. De obicei, mulţi dintre cei ucişi fără judecată au dosare consistente la Securitate, la Serviciul Bande-Fugari, fiind căutaţi ani buni prin munţi de trupele de Securitate – devenite azi Jandarmerie. La fel de tragică precum a partizanilor a fost situaţia celor care i-au ajutat. Unul dintre ultimii morţi pe care i-am găsit anul trecut în Munţii Apuseni, un bătrîn de 74 de ani, pe nume Ion Andreşel, a fost împuşcat după ce a fost ridicat de la stîna lui, pentru că îi hrănise pe partizani. În acte, securiştii justificau crima prin tentativa de fugă de sub escortă, iar peste osemintele bătrînului i-am găsit aruncat bastonul.

C.T.: Cît de sus ajungeau complicitățile dintre cei care executau ordinele cu arma și cei care le comandau?

M.O.: Nimic nu s-a făcut la întîmplare. Securitatea era braţul înarmat al Partidului şi executa dispoziţiile acestuia, iar atît poliţia politică, cît şi partidul comunist executau dispoziţiile Moscovei. Cel puţin un deceniu şi jumătate, în România după război se poate vorbi în mod clar de un regim de ocupaţie sovieto-comunist, instaurat prin forţă şi menţinut prin crime. Am identificat pînă acum 617.872 de persoane care au fost închise, trimise în lagăr sau cu domiciliu forțat în primele două decenii de comunism. Un sfert au murit acolo. Să înmulţim cu trei numărul membrilor de familie ai deţinuţilor politici (soţie dată afară din serviciu, copii exmatriculaţi din şcoli şi alţii) şi avem dimenisunea exactă atît a represiunii, cît şi a nivelului de „ataşament” în România faţă de comunism. Comunismul a proliferat un grad înalt de complicităţi instituţionale şi umane, de la început şi pînă la sfîrşitul lui – care n-a venit încă. În România, comunismul nu a murit, ci s-a privatizat, iar partidul trăieşte, prin „oamenii noi” pe care i-a creat şi care au ajuns astăzi la maturitate.

C.T.: A existat vreun securist care să fi mărturisit că a omorît oameni și să spună unde au fost îngropați?

M.O.: Unul singur. Prietenul meu Gheorghe Petrov a reuşit să înregistreze, la Turda, un astfel de om, care i s-a confesat după ce a văzut la televizor una din acţiunile noastre de deshumare. Nici măcar soţia lui, pe care a dat-o afară din bucătărie, nu ştiuse (a aflat trăgînd cu urechea la uşă) că el, în anii ’50, a făcut parte din Securitate şi că omorîse 14 oameni. I-a ţinut minte, dar n-a spus nimic de locul unde au fost îngropaţi. Ne-a interesat foarte mult „procedura”, ca să spun aşa. „Ordinul de zi” era „daţi cu ei de pământ”, formulă pe care am găsit-o în multe din stenogramele Securităţii şi o socoteam metaforică. Omul ne-a spus că aceasta însemna uciderea fără judecată a celor căutaţi şi prinşi sau a tuturor celor în legătură cu care se dădea acest ordin – mulţi, simpli ţărani, care se împotriveau colectivizării, care au fost ridicaţi de acasă şi ucişi, cadavrele lor fiind expuse în mijlocul satului sau prin şanţuri, pentru ca lumea să ia aminte şi frica să le intre în oase.

C.T.: Cine erau cei care săvîrșeau asemenea atrocități și ce-au făcut înainte și după aceea? Că presupun că nu s-au născut securiști.

M.O.: În genere, oameni înclinaţi spre violenţă şi crimă, dar nu neapărat proşti. Un fel de Rîmaru în uniforme şi legitimaţi să ucidă. Are Pintilie Gheorghe, primul şef al Securităţii (principalul vinovat pentru lanţul de crime din deceniile staliniste), o remarcă la un moment dat, despre „aparatul de Securitate”. El spunea: „Tovarăşi! La noi n-au ce căuta tovarăşii care cred în Dumnezeu”.

C.T.: Cît te tulbură această arheologie a crimei?

M.O.: În mod paradoxal, mă face fericit. Sînt fericit cînd găsesc cîte un mort, o victimă a comunismului. Atingerea osemintelor lui nu-mi provoacă deloc teamă sau repulsie. Atunci, în acele momente, îmi imaginez cu intensitate viaţa şi moartea sa, ultimele clipe. Iar slujbele care se fac întotdeauna la căpătîiul lor, prin pădurile care se ridică în jur ca o catedrală, îmi înalţă şi mie sufletul, care îl însoţeşte o vreme pe al lor, spre cer.

C.T.: Te-au schimbat aceste căutări?

M.O.: Da. Am devenit credincios. Merg la biserică, ţin cît pot rînduielile, spovedania şi împărtăşania, mă rog (în felul meu, dar cu credinţă). Îmi place din ce în ce mai mult să-mi scriu cărţile în liniştea unei mînăstiri, am ales (şi m-a ales, prin părintele stareţ Andrei)  mînăstirea Dervent din Dobrogea, de lîngă Silistra, unde de fapt m-am întors. Acolo, în 1984, am devenit, la 19 ani, cu adevărat arheolog, pe o insulă de pe Dunăre, Păcuiul lui Soare (din vecinătatea mînăstirii, pe atunci sediu de Staţie de Mecanizare a Agriculturii), sub bagheta magică a profesorului Petre Diaconu, unde am găsit şi atins primii morţi, creştini bizantini ucişi de turci la cucerirea cetăţii Vicina, de pe acea insulă.

C.T.: Cînd devine istoricul justițiar?

M.O.: Un bun istoric trebuie să fie justiţiar. Dacă nu, e doar un plat administrator-funcţionar al datelor (şi, din păcate, acest stil a făcut şcoală, sub pretenţia aşa-zisei „istorii obiective”). Nu există istorie fără sentiment – nu poţi să nu empatizezi cu oamenii şi întîmplările din trecut, de care Pronia ţi-a dat menirea şi şansa să te apropii. Dacă nu simţi, apucă-te de afaceri. Vorbim, nu-i aşa, de judecata istoriei, la care trebuie supuşi unii, în lipsa unei judecări a lor în timpul vieţii, pentru ceea ce au comis. În acest proces, noi sîntem procurorii istoriei. Dacă nu avem curajul asumării unei poziţii în această instanţă înaltă şi curată a cugetului, atunci trebuie să avem decenţa să nu mai umplem rafturile librăriilor cu bălării, din marele păcat al trufiei.

C.T.: Scrii o carte despre săpăturile pe care le-ai făcut în căutarea morților fără mormînt?

M.O.: Da, se numeşte În căutarea poporului pierdut, cum îi numesc eu pe cei morţi pe care îi găsim şi despre care cred, cu toată tăria, că sînt coloana vertebrală care a făcut ca românii să nu dispară cu totul în anii de frică, umilinţă şi complicitate ai comunismului.

 

(1387 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

  1. O misiune cu adevarat nobila, pe care v-ati asumat-o. Pacat insa ca, plecat la vanatoare de monstri comunisti, ati nimerit intre alti monstri, cu sutana, de data asta.

  2. Ma inclin, respect. Un bun istoric trebuie să fie justiţiar

  3. respect !!!
    multumesc,domnule oprea !

  4. Felicitari!

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Etichete: