Partidul Național Liberal s-a înființat în 1875, iar la 139 de ani a reușit performanța pe care și-o doreau, din 1990 încoace, toți susținătorii săi: a dat, pentru prima dată, președintele țării. Au trecut de atunci trei ani, iar PNL trece prin cea mai proastă perioadă a sa din ultimii 28 de ani, nereușind să-și mai găsească însăși rațiunea de a exista.
Liberalismul românesc
de final de secol XIX se opunea conservatorismului, desigur, și chiar promova o politică de progres și deschidere a unei țări destul de înapoiate spre valorile unei Europe care se mișca rapid spre ceea ce a și ajuns după zeci de ani de reforme. România era o țară care învăța greoi democrația, de-abia își dobândea independența, iar liberalii deschideau societatea. Ei au promovat sufragiul universal, reforma agrară, reforme electorale, o administrație modernă și unitară. La vremea aceea, așadar, liberalii nu erau tradiționaliști, nu erau ultrareligioși, trăgeau țara înainte.
Un guvern condus de Mihail Kogălniceanu, membru fondator al PNL, a fost cel care, sub domnia lui Cuza, a realizat secularizarea averilor mănăstirești. Asta făceau liberalii la vremea aceea, asta era viziunea lor asupra direcției în care trebuia să meargă societatea românească.
Tot Kogălniceanu
a fost cel care a abolit sclavia romilor. Astăzi, liberalii sunt printre cei care, în numele apărării mediului de afaceri, militează pentru sclavia modernă, opunându-se oricărei intenții de a oferi, în secolul XXI, condiții decente de salarizare unui foarte mare număr de oameni care de-abia trăiesc de pe-o zi pe alta cu salariul minim pe economie oferit de idolii liberalilor contemporani, oamenii de afaceri.
De fapt, liberalii contemporani
sunt foarte-foarte departe de ceea ce erau înaintașii lor. Faptul că PNL sprijină, din populism și din teama de a nu pierde voturi, niște demersuri conservatoare și tradiționaliste cum este cel al referendumului pentru definirea familiei tradiționale vorbește foarte mult despre degringolada ideologică a celor care se numesc, uneori pe nedrept, liberali.
Dacă PNL-ul actual ar fi existat în 1863, 25% din suprafața Principatelor Unite s-ar afla încă în proprietatea Bisericii.
Cum s-a ajuns aici
e foarte greu de spus. Dar putem încerca să găsim o explicație.
În zilele de după decembrie 1989, PNL a renăscut, după 42 de ani de moarte clinică. Era, alături de PNȚ-CD, un partid istoric. Iar asta venea la pachet cu multe aşteptări.
După perioada comunistă și după interdicțiile care au caracterizat-o, partidele istorice veneau la pachet cu valorile interbelice, fie ele conservatoare sau liberale. În toată lumea, liberalismul însemna stânga, numai în România liberalismul era de dreapta, brusc. Pentru că, ideologic, se opunea stângii comuniste. Aici, probabil, sunt rădăcinile confuziei identitare.
Dar au ajutat foarte mult
şi infiltrările serviciilor, arivismul, dorința de parvenire. PNL s-a spart de atâtea ori, în bucăți atât de mici și insignifiante, încât am putea spune că a avut traseul revistei Infractorul, care se spărsese în Infractorul, Infractoarea, Infractorul Mov, Academia infractorilor. Cam așa a fost PNL multă vreme: un mare partid spart în partidulețe în care toți voiau să fie șefi.
Ideea nefericită de a-l propune pe Rege drept candidat la președinție, ieșirea din CDR, sciziunile, colaboraționismul unora dintre membri, toate astea au transformat, în timp, un partid-speranță într-un partid-dezamăgire.
Mai aproape de zilele noastre,
nu sciziunile, ci fuziunile au distrus și mai mult liberalismul românesc. Unirea cu PDL, urmaș de drept și de fapt al FSN-ului și al PCR-ului, membru în Internaționala Socialistă până în 2005, a dat lovitura de grație.
Odată cu PDL, sub numele PNL s-a ascuns și unul dintre cele mai sinistre personaje ale României post-1989: Virgil Măgureanu. Partidul pe care acesta l-a înființat, ilegal, în 1995, pe când mai era încă șef al SRI, a fost înghițit de PD și transportat ulterior în PNL. Măgureanu, prin rămășițele sale, a ajuns, iată, urmaș al Brătienilor. Ca el, mulți alți securiști, exact dintre aceia ai căror colegi îi chinuiau prin închisorile comuniste pe membrii PNL-ului de până în 1947.
Despre leadership-ul
Partidului Național Liberal e de vorbit, de asemeni. Pornind cu Radu Câmpeanu, un personaj duplicitar și ușor manevrabil, și terminând cu actualul președinte al partidului, liberalii au fost conduși, printre alții, de un fost turnător al Securității, de un fost contabil al Securității, de un incompetent fermecător, de un fost comunist, de două arătoase și găunoase doamne și, acum, de un trubadur dezorientat.
E haos în PNL și e păcat, pentru că, la scorul electoral pe care l-ar fi obținut dacă nu se complăcea în prostie, ar fi putut fi o alternativă, o reală opoziție.
Dar cui îi mai trebuie opoziție reală, în ziua de azi?
2.803 vizualizări
S-au complăcut nu numai în prostie dar și în posturile călduțe pe care și le-au tras în perioada concubinajului cu PSD!
Niște fripturiști de mâna a II-a!
Liberalismul românesc a fost la origini perdeaua la fereastra dinspre stradă a masoneriei. Și nu s-a născut aici, ci a fost transplantat aici. Nici n-a renăscut în 1989 – așa s-a creat iluzia. A renăscut o formă care nu și-a găsit decât puțin conținut, de-atunci și până azi. În ultimii 28 de ani liberalismul românesc a fost un fel de oblomovism românesc: dacă nu voiai să mănânci post-comunism, nici să mergi într-un partid nou fără ștaif istoric, borșul românesc liberal te aștepta cald și aromitor în toate cuhniile mediatice și în toate cluburile județene, unde puteai să-l sorbi liniștit cot la cot cu alți domni frecventabili, cu musteți la fel de sofisticat răsucite. Cu deosebirea că neamțul mai mult te adoarme decât te pune-n rând cu lumea modernă.
Nu știu cui îi trebuie opoziție reală, însă așa-zișilor liberali le trebuie o doză serioasă de realitate.
Musca si alte insecte sugatoare si turnatoare
Crin sa fie „incompetentul fermecator”?
Am fost membru la PNL tineret Iasi in timpul facultății (2014), participând activ la multe alegeri interne, tineret și seniori. Ce pot sa spun…? Partidul asta își merita soarta. 0 democrație internă: se vota pe liste; adică înainte să înceapă votul se înmâna votanților lista cu cei care trebuiau votați….in general niște necunoscuți care nici nu puteau sa lege două cuvinte cu sens într-un discurs. Semeni ce culegi, iar partidul asta culege exact ce-a semănat … nimic. 0 Inovație, 0 soluții, 0 inspirație. „România bunului simț” a fost printre unul dintre cele mai triste sloganuri de campanie. Oricum, 99,9% din oamenii care au intrat in politică in România au făcut-o pentru beneficii. PNL-ul fără coloana vertebrală, fără creier și fără cojones a contribuit din plin, activ și pasiv, la mocirla din ziua de azi, iar Iohannis i-a pus bomboana pe colivă.