25 de ani de alternanță la guvernare și tot degeaba

Din 1990 și până în 2012, partidul care încă-l mai are în frunte,

chiar și onorific, pe Ion Iliescu nu a scăzut decât o singură dată sub 30% din voturile românilor. În 1990, la celebrele alegeri din 20 mai – Duminica Orbului, FSN a obținut 66% din voturi și a putut guverna liniștit timp de doi ani. Liniștit e un fel de a spune, pentru că mineriada din 1991 a fost, printre altele, o reglare de conturi în sânul partidului majoritar, care a dus la dărâmarea Guvernului Roman și înlocuirea acestuia cu Guvernul Stolojan.

În 1992, deja scindat în FDSN (Iliescu) și FSN (Roman), partidul ce descindea direct din eșalonul doi al PCR a reușit să obțină, după redistribuire, 34% din locurile din Parlament și un nou mandat prezidențial pentru Ion Iliescu. Totuși, cu 34% nu se putea guverna, astfel încât, pentru a-l da țării pe Nicolae Văcăroiu, a apărut alianța post-electorală numită inițial Pentagonul Roșu și apoi Patrulaterul Roșu, alcătuită la început din FDSN (transformat pe drum în PDSR), PRM, PUNR, PSM și PDAR. Cu o majoritate confortabilă în Parlament, dar cu nenumărate probleme la nivelul imaginii externe, căci adusese la guvernare toți extremiștii și cripto-comuniștii, Văcăroiu a guvernat în liniște, întrerupt doar, din când în când, de zgomotul capului îngreunat ce i se mai izbea inopinat de masa plină cu dosare golite peste zi.

Și a venit eliberarea, democrația a funcționat,

iar în 1996 am avut parte de prima alternanță la guvernare din istoria nostră post-1989. Convenția Democratică, plutind pe valul de simpatie iscat de decesul lui Corneliu Coposu, la a cărui înmormântare au ieșit pe străzile din București în jur de 500.000 de oameni, a câștigat 30,07% din locurile din Parlament. A fost și prima dată când oamenii lui Iliescu nu au trecut de 30%, obținând 23 de procente umile. CDR-ul a reușit, după negocieri complicate, să și-i aducă alături pe cei din Uniunea Social-Democrată și i-a cooptat la guvernare, pentru prima dată, și pe cei din UDMR. Așa a reușit să țină în viață, timp de patru ani, cele mai împiedicate și incoerente guverne ale României din ultimii 25 de ani, guverne în care măsurile de dreapta erau luate de membrii partidelor de stânga și de sindicaliști, iar măsurile de stânga au constat doar în reducerea comisioanelor și șpăgilor percepute companiilor străine și românești care aveau afaceri cu statul.

De fapt, guvernarea CDR-Emil Constantinescu a fost prima în care s-a discutat despre anticorupție la nivel de isterie națională. Emil Constantinescu a lansat și relansat de vreo trei ori lupta anticorupție, până în momentul în care s-a declarat învins de structuri și s-a retras scârbit într-un colț de umbră al istoriei din care nu va mai ieși niciodată.

În 2000, după trei guvernări realmente dezastruoase în doar patru ani, PDSR, PUR și PSDR au revenit la procentul lor clasic, smulgând de la români aproape 37% din locurile de parlamentari. Dacă nu ar fi existat negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană, probabil că din guvernul lui Adrian Năstase ar fi făcut parte și membri ai PRM, care au obținut atunci un neverosimil 22%. Așa, însă, Adrian Năstase, avându-l deasupra pe realesul președinte Ion Iliescu, a guvernat patru ani, fără mari sincope, sprijinit în parlament de PRM și UDMR, într-o înfrățire a ungurilor cu extremiștii români fără de care nu s-ar fi putut. Spre deosebire de legislatura anterioară, anticorupția nu a fost o temă publică și nici nu s-a transformat în strategie națională. Corupția, în schimb, a umplut seifurile politicienilor aflați în fruntea bucatelor.

Așa a apărut, în 2004, pe fondul revoluțiilor oranj

din Georgia și Ucraina, alianța D.A., care promitea descăunarea lui Năstase, stârpirea corupților și o Românie ca portocalele sfinte de pe cer. Și totuși… Totuși, alegerile parlamentare au dat cu totul și cu totul alte rezultate. Cele 37 de procente obținute de PSD și PUR, mai multe chiar decât în 2000, nu au permis formarea unei majorități prin cooptarea celor de la PRM sau a UDMR-ului. Pentru că PSD a pierdut prezidențialele, Adrian Năstase fiind învins de Traian Băsescu. Iar alternanța la guvernare s-a produs prin fals și trădare a votului popular. Astfel, Alianța D.A., care obținuse cu 6 procente mai puțin decât PSD + PUR, a reușit să determine partidul lui Voiculescu să i se alăture, răsturnând complet ceea ce indicaseră urnele. Așa a apărut guvernarea Tăriceanu, susținută în Parlament de PD, PNL, PUR, UDMR și minorități. Deși Tăriceanu a rămas premier până în 2008, echilibrul de forțe s-a modificat în 2007, înainte de primul referendum pentru suspendarea lui Băsescu. Plecat la drum alături de PD, PNL a avut nevoie pe ultima sută de metri a guvernării de PSD pentru a putea rezista la butoane. Alternanța la corupție, produsă în 2004 cu forța trădării, a funcționat sincopat, legislatura 2004-2008 lăsând în urmă niște pediști frustrați că nu s-au putut mânji până la capăt, niște peneliști care nu s-au bucurat de rezultatul hoțomăniilor, căci nu s-au angajat decât în mișmașuri pe termen scurt, nefiind siguri că vor putea să culeagă tot ei rezultatul șmenurilor, și niște pesediști flămânzi, cărora le-au trecut timp de patru ani prin față bunătățile destinate altora, fără să poată băga și ei mâna.

Anul 2008 ar fi trebuit să lămurească lucrurile

și să aducă în cămara cu bani publici PSD-ul, în numele alternanței la guvernare. Dar, deși PSD a obținut mai multe voturi decât PDL, aceștia din urmă au obținut mai multe mandate. Timp de aproape un an, până la prezidențiale, au guvernat împreună, pândindu-se ca nu care cumva să fure unii mai mult decât ceilalți. După prezidențialele din 2009, votul popular a fost din nou răstălmăcit de către Traian Băsescu, iar partidul cu cele mai multe voturi la alegerile din 2008 a fost trimis în opoziție, cu ajutorul trădătorului Gabriel Oprea, care a furnizat voturile necesare răsturnării votului popular. PDL-iștii (foștii feseniști, pediști și pelediști) au intrat puternic în pâine, mai ales că știau drumurile și căile ascunse, și și-au tras toată spuza pe turta lor, lăsându-i pe pesediști lihniți. Și lihniți au rămas până în 2012, când au ajuns la guvernare pe caii cei mari ai USL. Morți de foame fiind, când s-au văzut în fruntea bucatelor n-au mai ținut cont de nimic și au încercat să ia tot ce lăsaseră celorlalți în anteriorii opt ani. De fapt, corupția din ce în ce mai generalizată, sumele din ce în ce mai mari cerute drept șpăgi și prejudiciile care uimesc zilele astea, ajungând la sute de milioane de euro, nu sunt decât cauza nefirească a întreruperii prin trădare a alternanței la putere. Un politician care stă în opoziție patru ani are destul țesut adipos ca să nu revină la putere prea flămând. Unul ținut în foame și întuneric timp de opt ani, cu forța, e greu de oprit, chiar dacă știe că are mascații la poartă.