Mi s-a întîmplat de cel puțin trei ori în ultima săptămînă să-mi dau jos căștile în metrou și să aud sfîrșitul halucinant al unei conversații. Ultima oară, de exemplu, două pițipoance de liceu discutau foarte serioase într-un cotlon. “Fată, tu știi ce mare o are prietenul meu?” “Cît de mare o are, fată? Mai mare ca aia a lu’ gagicu-miu?”
“Nu știu, fată, că n-am văzut-o pe-a lu’ Marius decît o singură dată, pe întuneric, da’ cred că aia a lu’ Doru al meu e mai mare!” “Ce mișto, fată!” “Da, de-abia aștept să pun mîna din nou pe ea!” “Al tău te lasă să pui mîna pe ea?” “Da, fată, i-o frec toată ziua!” “Și ce marcă e?” “Kalașnikov cică.” Nu știu cine e Doru, dar cred că e un băiat tare norocos dacă a găsit o fată atît de harnică, dispusă să împartă patul puștii cu el.
