Nu mai văzusem aşa o mulţime de oameni în faţa Muzeului „Antipa“ de la mitingurile sindicale din primăvara anului tre… Neah, ar fi vrut dansatorii „Pinguinului“ să aibă la fel de mulţi susţinători, dar duminică după-amiază nu era nici un protest anti-Boc. Doar o coadă imensă, care ar umple de bucurie pe orice evoluţionist: s-a redeschis Muzeul de Istorie Naturală.
Înarmat cu legitimaţia de presă şi cu o hotărîre demnă de o cauză mai bună, mi-am încercat norocul şi-am sărit peste toţi fanii gălăgioşi ai ştiinţelor naturale şi părinţii lor care aşteptau plictisiţi în căldura toridă. Surpriză! Ca la orice muzeu de pe-afară care se respectă, nici doamna de la intrarea în „Antipa“ n-a protestat, aşa că în mai puţin de cinci minute m-am trezit la răcoare. În sălile expoziţiei permanente care, remodelată şi retehnologizată, e o adevărată senzaţie. Extrem de plăcută.
Nu am putut scăpa deloc de sentimentul că animalele prinseseră viaţă şi bîntuiau printre noi. Mai ales că m-am nimerit în spatele unei blonde ca-n bancurile noastre de toate zilele. Îmbrăcată în ceea ce trebuie că e uniforma de camuflaj pentru piţipoance – un imprimeu-leopard care l-ar fi umplut de ruşine pe exponatul cu pricina –, machiată mai strident ca papagalii Ara din diorame, duduia s-a pozat cu toate vedetele. De la gîndacul gigant Goliathus şi soţia, pînă la vulpea polară al cărei botic s-a simţit datoare să-l mîngîie („Vaaai, ce drăguuuţ!“) în ciuda admonestărilor supraveghetorului sălii, blonda n-a ratat nimic. Nici măcar geamul invizibil de curat al unei diorame cu o haită de lupişori care, nu-i aşa, meritau atinşi de toţi ţăranii, atît de cute erau.
Celebrele diorame (primele din lume!) meşterite la 1907, pe cînd Petre Petre încă o fugărea pe Nadine prin paginile Răscoalei, nu i-au smuls nici un suspin entuziast. Fata nu s-a lăsat cucerită nici de touch-screen-urile şmechere cu explicaţii detaliate pentru fiecare fiară expusă, nici de peştera copleşitor de autentică, nici de sala paşilor pierduţi pe deasupra fosilelor. Singura chestie care a lăsat-o cu gura căscată a fost scheletul de balenă. Mă rog, de balenoi, după organul sexual ataşat. Cel care, probabil, i-a şi înaripat imaginaţia duducăi.
Am încetat să-i urmăresc reacţiile abia în sala capetelor-pe-perete, unde şi-a pozat prietenul musculos lîngă un mistreţ. Era prea mult pentru mine, n-aş fi rezistat tentaţiei şi riscam să iau o mamă de bătaie mai ceva ca aceea promisă de creaţionişti lui Remus Cernea.
Noroc dublu: aşa am avut prilejul să aud o mamă explicîndu-i doct puiului ei de maimuţă că pielea de şase metri a unui Anaconda e, de fapt, de la un peşte foaaarte mare. „Informaţie“ sancţionată prompt de ăla micu’, suficient de bun cunoscător al literelor (sau al canalului Animal Planet) ca să-şi corecteze părintele mai puţin evoluat: „Mamiii, da’ şarpele nu-i peşte!“.
Vezi? De-aia-i bun un muzeu din ăsta: mai coborîm şi noi din copac. Şi ca bucureşteni, dar mai ales ca oameni.
