În 1985, pornesc într-un turneu, de la București la Carei, mai mulți bătrîni ofițeri ai armatei române, împreună cu cîțiva scriitori. Pe la căminele culturale unde poposeau, ofițerii povesteau ce li se întîmplase pe front, iar scriitorii citeau din opera lor. Traian T. Coșovei recita versuri, cînd îi venea rîndul, spre gloria limbii române, căci poezii despre militărie nu compusese.
Printre ofițeri era unul mai guraliv, care slujise patria la intendență. Ajunsese colonel cînd fusese trecut în rezervă. Nu vorbea despre cartofii și fasolea cu care se ocupase, ci despre faptele de arme ale camarazilor. Le încurca numele, amesteca locurile, dar avea o voce puternică, de efect. Colonelul povestea aceleași întîmplări, timp de vreo oră, la fiecare po – pas, încît, la al patrulea cămin cultural de pe itinerariu, toți membrii acestui desant militaro-literar le știau pe dinafară. Cînd se terminau întîlnirile cu publicul începeau turnirurile bahice nocturne, la care colonelul mai povestea o dată ce zisese în public și golea pahar după pahar, la foc automat. La a cincea escală, bravul ofițer de intendență își începe discursul și la un moment dat se poticnește. Nu-i mai veneau cuvintele. „Zi-o pe-aia cu La cireșe…”, îl sfătuiește Traian din colțul gurii.
