Jurnalul lui Hristo Stoicikov
27 septembrie – Nu înţeleg de ce zice lumea că noi, bulgarii, avem ceva cu ţiganii. Unii dintre cei mai buni prieteni ai mei sînt ţigani: Hagi, Popescu, toate rudele mele… Asta nu înseamnă că dacă văd un ţigan în mijlocul drumului frînez, mă dau jos şi-l iau la palme. Nu. De-a lungul anilor am învăţat că n-are rost să frînezi.
28 septembrie – Azi s-a întîmplat ceva tare amuzantătă: mergeam prin Plodviv, îmbrăcat în camuflaj şi cu cagulă, cînd din senin apare un băiat care îmi aruncă în braţe o sticlă de benzină cu dopul în flăcări. M-am speriat, îţi dai seama, şi am aruncat-o cît colo pe geamul unor ţigani. Săracii, ce s-au mai bucurat că le-am adus lumină, s-au bulucit toţi pe uşă să-mi mulţumească.
29 septembrie – Am vrut să opresc la nişte ţigani pe marginea drumului, ca să cumpăr pepeni. Cînd să trag maşina, ţiganii dispăruseră şi-şi lăsaseră pepenii. I-am luat pe toţi, ca să nu-i fure cineva, şi am plecat. Tot drumul pînă acasă am auzit un scîrţîit sub maşină. Cînd ajung, ce să vezi, unul dintre ţigani se pitise după roată. Nenorocitul, sigur m-a urmărit ca să-mi fure pepenii! Păi, să nu-i calci în picioare?
1 octombrie – Nu sînt rasist, sau ceva, dar aşa, de curiozitate: a mai observat cineva ce cefe de neam prost, ce feţe de boi, ce limbă de rahat şi ce de castraveciori mănîncă ţiganii ăştia?
Jurnalul lui Dimitri Mondialov
27 septembrie – S-a dus vara, dar parcă e din ce în ce mai cald. Cel puţin la mine în casă, de când i-au dat foc vecinii de etnie bulgară. Vărul meu, Televizor, e în culmea fericirii. Acum poate să umble din nou la bustul gol, acoperit doar de lanţurile lui imense de aur care îl fac să semene cu un sclav de pe o galeră feniciană.
29 septembrie – Fiind oaia albă a familiei, singurul om din tot clanul care ştie alfabetul pe de rost, am mult de lucru în perioada asta. Trebuie să le scriu organizaţiilor care luptă împotriva discriminării. Să le vorbesc despre marginalizare, rasism şi lipsa de perspective într-o societate în care culoarea pielii contează încă enorm. Păcat că duşmanii noştri sunt invidioşi pe valoarea de care dăm dovadă. Ar fi un gest de normalitate din partea lor să ne tolereze ca şefi, să ne recunoască drepturile elementare de barosani.
1 octombrie – În aceste vremuri tulburi, singurul meu reper a rămas „Nebunia lui Salam“. O ascult mereu când am ocazia. Vecinii bulgarii strigă la mine să dau boxele mai încet, dar mie nu-mi pasă. Îmi ridic tricoul peste burtă şi mai sorb o dată din cea mai fină bere la pet, în timp ce ăia mici se uită la desenele animate cu Gherţoiul Donald. De, se bucură şi ei de copilărie, că mâine-poimâine fac unşpe ani şi se aşază fiecare la casa lui.
