Convins că după ce şi-a donat toată averea, o mare colecţie de artă în care existau un Rembrandt şi singurul desen din ţară al lui Van Gogh, statului comunist, Barbu Slătineanu, care locuia în propria lui vilă din Cotroceni, vilă de altfel naţionalizată de aceiaşi comunişti, s-a gîndit că nu mai are nici o bătaie de cap. Era bătrîn şi bolnav de diabet şi, ca să îşi petreacă timpul care îi mai rămăsese de trăit în mod plăcut, s-a apucat să scrie proză istorică, ce-şi trăgea seva din Evul Mediu timpuriu românesc.
A scris un roman despre colonizarea cavalerilor teutoni în Ţara Bîrsei, chestie care se întîmplase pe la 1211, şi multe povestiri foarte asemănătoare cu cele scrise de Vasile Voiculescu în aceeaşi perioadă, adică în anii ’50. Asemănarea e simplu de desluşit. Cei doi erau prieteni şi Barbu Slătineanu, uşurat de avere, s-a gîndit că nu-i nici o primejdie dacă va deschide un fel de cenaclu în casa lui. Aşa că, o dată pe săptămînă, la el în casă se adunau Voiculescu, criticii Şerban Coiculescu şi Vladimir Streinu, Dinu Pillat… Acolo şi-a citit Voiculescu primele povestiri, la fel şi Barbu Slătineanu. Azi e greu de spus cine s-a inspirat de la cine. Lucrurile au mers bine, nimeni nu scria împotriva regimului, n-aveau nici un motiv de teamă. Se temeau însă comuniştii, aşa că mare parte a grupului a fost arestat în ’58. Barbu Slătineanu, bătrîn şi bolnav, a murit în puşcărie la cîteva luni după arestare.
(va urma)
