Cartea zilei: Numele trandafirului

Ştiindu-l din studenţie pe Umberto Eco om serios, dar în această calitate un semiotician relaxat şi cu umor, cînd am auzit că a scris un roman, mi-am imaginat că sub titlul de Numele trandafirului căznise o carte pentru critici şi pentru semioticienii lui. Mai aflu una şi alta, cîte se puteau afla la noi, pe surse, prin anii 80 despre cărţile apărute în străinătate. Că ar fi un roman detectivistic a cărui acţiune se petrece în Evul Mediu. 

Că Eco l-ar terfeli aici pe Borges şi, în sfîrşit, se leagă de catolicism şi de Papă. Cînd a apărut romanul la noi n-aş zice că s-a aşezat lumea la cozi lungi ca să-l cumpere, dar a fost ceva zumzet. Cei care l-au cumpărat primii erau cam nedumiriţi. Li se părea „greu”. Cititorii în care aveam încredere şi care-l apucaseră oscilau între o carte mişto şi o făcătură de teoretician care se apucase să scrie romane. Cînd am izbutit să cumpăr romanul, recunosc, mă gîndeam să-l fac cadou unei dentiste care-mi punea o plombă. Dar, dacă tot îmi picase în mînă, mă apuc să-l citesc.

Primele pagini, cele despre manuscrisul găsit, mi-au cam tăiat cheful. E plină literatura lumii de manuscrise găsite, încît dacă mai venea şi un semiotician să pretindă că a mai găsit unul, asta îmi cam tăia pofta de lectură. Dar cum semioticianul se chema Eco, zic: hai să vedem cum începe. După cîteva rînduri uit de toate reţinerile, uit şi că autorul romanului e un teoretician şi chiar dacă investigatorul inventat de el se numeşte William din Baskerville şi are aceeaşi metodă de cercetare ca Sherlock Holmes, mă duc după el, aidoma cititorilor naivi care s-au supărat pe Arthur Connan Doyle cînd şi-a omorît personajul, încît l-au obligat să-l învie.

Dacă Numele trandafirului ar fi fost scris de un romancier oarecare aş fi zis că e extraordinar, dar fiind scris de Eco mi s-a părut că e o compunere în care a contat mai mult capul decît talentul. De-abia cînd am văzut că Eco recidivează cu Pendulul lui Foucault am luat în serios şi ipoteza că semioticianul şi-a descoperit vocaţia de romancier.

Ne aflăm, aşadar, într-o mănăstire în care a avut loc o moarte suspectă. Fratele Guglielmo din Baskerville care tocmai a venit aici pentru a participa la o dezbatere religioasă pe teme care agită biserica, e invitat să elucideze cazul. Dar, în timp ce el se afundă în rezolvarea acestei morţi misterioase, care lui i se pare că s-a produs din cele mai omeneşti motive, în mănăstire mai au loc patru morţi care-i fac pe călugări să-şi închipuie că se apropie Apocalipsa. De fapt, călugării care au murit în mănăstire au legătură cu o carte necunoscută a lui Aristotel, despre comedie, pe care fratele orb Jorge din Burgos vrea s-o ţină deoparte de ochii călugărilor, fiindcă rîsul îl apropie pe om de strîmbăturile maimuţelor şi îl face să nu se mai teamă de Dumnezeu. Jorge a otrăvit paginile cărţii,  l-a ucis pe unul dintre fraţii care au avut legătură cu ea, iar pe altul l-a lichidat, preventiv, dar şi ca să poată da impresia că cei care mor în mănăstire, cad victimele unui scenariu biblic.

Prin mănăstire trece şi un frate inchizitor, care-i pune la prăjit pe rug pe doi călugări, ce-i drept păcătoşi, dar şi pe fata cu care s-a iubit Adso, discipolul fratelui William şi cel care povesteşte la bătrîneţe ceea ce s-a întîmplat la mănăstirea care a ars pînă în temelii din cauza incendiului din biblioteca secretă. Incendiu provocat din greşeală de grijuliul altminteri frate Jorge din Burgos, paznicul din umbră al bibliotecii. 

Cînd s-a apucat de acest roman, Eco era doctor pe bune în cultura Evului Mediu. Asta l-a ajutat să facă trimiteri în contemporaneitate fără să trădeze lumea despre care scria, dar şi pentru a-şi lua măsuri de precauţie împotriva celor care ar fi fost dispuşi să rîdă de întreprinderea lui epică. Aşa se face că după apariţia romanului i s-au atribuit mai multe intenţii secrete şi aluzii livreşti decît a avut cînd a scris această istorie medievală al cărei titlu misterios i-a venit după ce mai încercase altele, într-un moment de inspiraţie cîtuşi de puţin semiotică.