Probabil că printre voi sunt și cei care înțeleg cum vine asta: să ai de făcut un drum de vreo o oră și jumătate la vâsle cu o lotcă din lemn, cătrănită și bătrână, soarele să înceapă să apună și tu tot să nu poți să te dezlipești de locul în care stai ancorat pentru că somnii mănâncă nebunește în gropan. Pescuiam în fața satului Mila 23, acolo unde pe la începutul anilor ’80 colcăia peștele. Nu erau nici pensiuni, nici piscine și nici bărci rapide, doar un sat pescăresc cu acoperișuri din stuf și lotci legate la mal în umbra sălciilor, printre nuferi. Într-un târziu, când soarele rostogolea portocaliu peste întinderile de stuf și seara se lăsa peste noi cu tot cu țânțari, am ridicat ancora – un pietroi găsit cu greu prin sat.
Din Milă se auzeau voci lipovenești, pescari la mesele de pe terasa cârciumii. Mâini bătătorite de lemnul ramelor ciocneau paharele cu rachiu. Era o vreme în care țînțarii – miliarde – apăreau seara și dispăreau la ore fixe, alungați de răcoarea serii. Apoi țânțarii reveneau înainte de răsăritul soarelui, când răcoarea se cuibărea în roua care îmbrățișa totul, barcă, cort, frunzele stufului, florile de nufăr, lansetele. Țânțarii fugeau din calea soarelui pentru a reveni acum la apus, luându-ne cu asalt. Aveam un drum lung de făcut până la cortul ascuns în plauri și ramele erau parcă mai grele la plecare decât la venire, când știam că ne așteaptă nerăbdători de delicatese și cârlige peștii uriași ai Dunării Vechi.
Acum, eu și doi amici, cu care descopeream an de an Delta, vâsleam vârtos către Lideanca, pe canalul Stipoc, apoi făceam stânga în Saha și intram pe canalul care ducea, după câteva S-uri, în ghiol. Încă nu ne schimbam la rame, vâsleam eu și păstram mușchii amicilor pentru ieșirea din ghiol, pe un canal nu mai lat decât lotca, șerpuit și cu un curent ca de râu de munte, care făcea legătura cu un alt ghiol – Văcaru. Ajunși în mijlocul Lidencei, o întindere mare de apă, trebuia să luăm ca reper un stâlp de înaltă tensiune, să punem pupa pe acest reper și să vâslim drept până la fășia de stuf care desena celălalt mal, acolo unde canalul ce ducea în Văcaru intra pe diagonală și nu aveai cum să-l vezi decât atunci când ajungeai aproape de el. Era o lume analogică, fără GPS, fără telefoane mobile și fără Google Maps.
În cincisprezece minute de vâslit, ținând pupa pe direcția stâlpului de înaltă tensiune din sat, traversaserăm Lideanca și eram la canalul cu pricina, tocmai la timp pentru că se însera, așa că am schimbat vâslașul și ne-am aruncat împotriva curentului puternic, spre Văcar. Am intrat în Văcar când era deja întuneric, cu o lună mare care-și făcuse loc printre stele în cupola nopții, luminând înșelător balta. Ghiolul părea schimbat în această lumină, părea altul, dar nu putea să fie altul pentru că altul aici noi nu știam. Căutam ieșirea spre canalul care duce spre intersecția cu Războinița și Șontea Nouă, noi aveam cortul undeva până acolo, pe canalul Neterminatu. Și nu știu cum, dar nu am găsit ieșirea din ghiol. Nedumeriți, am dat roată Văcarului și am găsit un ponton-dormitor – ca acelea folosite pentru deținuții aduși la tăiat stuf –, ancorat pe mijlocul lacului. Tăcut, masiv, ireal, parcă părăsit în lumina metalică a lunii. Nu era acolo de dimineață. Cum au reușit să-l aducă aici?
Mai văzuserăm așa ceva trecând pe Șontea ziua, pontoane gri, cu umbrare din pânză neagră și pe puntea cărora erau deținuți de drept comun ce erau duși spre zonele de exploatare a stufului. Acolo intrau în apă până la brâu în patria lipitorilor, țânțarilor, tăunilor și broaștelor, tăind stuful cu târpanul, ispășindu-și păcatele. I-am văzut trecând pe lângă noi în timp ce pescuiam la știucă, unii ne priveau ca niște animale de pradă, alții ne priveau triști, resemnați, învinși. Treceau și dispăreau după cotul canalului, noi rămâneam la știucile noastre și nălucile noastre, ei se duceau să-și consume anii de detenție în care ieșirea în baltă pentru a trăi înfipți cu picioarele în nămolul bălții și cu spinarea dospită de vipia soarelui însemna un fel de libertate pentru că era în afara zidurilor. Unii dintre ei nu făceau față acestei libertăți și își lăsau duhul în plauri. Era evadarea perfectă, dar și dovada că fiecare Paradis își are propriul Iad.
„E alt lac“, zic eu. „Nu știu cum, care, dar e altul. Hai înapoi în Lideanca, luăm din nou reper stâlpul, o să-l vedem, că e cerul senin și e și luna cât roata carului“, mai zic. Mergem înapoi pe mijlocul ghiolului Lideanca, împinși de curentul puternic al canalului, luăm din nou azimutul și facem încă o încercare pentru a dibui canalul spre Văcar. Era rândul meu la vâsle, privesc către dreapta și văd un zid alb care se îndreaptă rapid către noi, atât de rapid încât în secunda următoare din amicul care fuma la pupă rămăsese numai jăratecul roșiatic al țigării. Eram într-o ceață densă ca o spumă, care înghițea totul, barca, ghiolul, cerul. Imposibil de mers mai departe, trebuia să înnoptăm pe mijlocul ghiolului, să așteptăm răsăritul, lumina. Am mai bâjbâit puțin pe ghiol, ne-am ancorat și ne-am chircit pe fundul lotcii, care cum am putut, încercând să dormim.
Era un calm absolut, nici un fir de vânt, nimic, doar o ceață apăsătoare, hotărâtă să ne țină captivi în neantul nopții. Și peste toate astea venea răcoarea umedă al nopții, iar noi, îmbrăcați subțire, începuserăm să tânjim după căldura de iulie a soarelui. Din noapte, filtrate de aerul vâscos, se auzeau zgomotele bălții. O rață măcănind în plaur a deznădejde, probabil înșfăcată de o vulpe. Nu departe de noi un crap plescăind la suprafața apei, sau poate că era o jivină misterioasă a adâncurilor, ieșită din tenebrele bălții numai în nopți ca aceasta. Apoi țipătul hârâit al unui stârc care rătăcea peste Lideanca, vâslind cu aripile sale largi prin ceața nopții. Și parcă am auzit o voce de om care gemea, „Bă, care glumești?“, mi-am întrebat amicii, care s-au jurat că nu sunt ei, că și ei au auzit. Poate o fi fost un buhai de baltă somnambul, ne spunem noi. „Am rămas fără țigări. Care îmi dă o mărășească?“
Pe la miezul nopții începuse să mă bântuie setea, așa că am scos capacul de la cutia de oscilante rusești, am luat apă cu el din baltă și am băut. Apă limpede, de Lideanca, cu gust de brădiș, ba și cu două-trei frunze de lintiță oprite pe limbă. Nu era prima dată când făceam asta și nu murisem. Mai fumăm o țigară, mai facem glume sinistre cu mâini livide care ies din apă și se agață de bordajul bărcii, mai ațipim. Uite așa începe să se lumineze, soarele se ridică peste orizont, ceața se împrăștie, Delta se recompune color, pixel cu pixel, în jurul nostru: pescăruși, câțiva pelicani, nuferi și un steag negru înfipt nu departe de noi în apa mică. Ne-am tot dat cu părerea ce putea fi și – între timp, când scoteam ancora – apare pe ghiol o lotcă cu un pescar bătrân la vâsle, din acela cu barbă lungă, albă, așa cum supraviețuiește el prin veșnicia pliantelor turistice de astăzi.
Așteptăm să se apropie, îi dăm binețe și îl întrebăm unde este canalul care duce spre Văcar, iar pescarul ne răspunde molcom, arătând fix spre locul unde ajunseserăm cu o seară înainte. Stâlpul de tensiune nu ne înșelase, dar noi, ca niște venetici, l-am trădat. Apoi am dat din nou cu ochii de steagul negru care flutura în briza de dimineață a ghiolului. „Ce rost are steagul ăsta aici?“, întrebăm noi, vâslind în paralel cu lipoveanul. Bătrânul ne zice că e un turist găsit înecat ieri, pe la prânz, l-au băgat pescarii din Milă cu bolovani la fundul apei și l-au lăsat așa la conservare, să nu-l desfigureze pescărușii până vine milițianul de la Crișan. Băusem apă de lângă sărmanul turist după o noapte rece în ceață, în barcă, pe Lideanca, încă mai simțeam pe limbă parcă atingerea aspră a frunzelor mărunte de lintiță. Am râs, eram tineri și respiram Deltă prin toți porii. Așa am intrat în ghiolul Văcar, unde am căutat pontonul-dormitor care ni s-a arătat în lumina lunii cu o noapte înainte. Nu l-am găsit, nici nu aveam cum, pentru că nu fusese acolo vreodată.
