Cartea zilei: O mie şi una de nopţi

Dacă tot am scris despre cele O mie şi una de zile ale lui Ilf şi Petrov, ar fi cazul să aduc vorba şi despre cele O mie şi una de nopţi. Aceste basme în serial cu care stră-strănepoţii povestitorilor care le-au inventat mai cîştigă şi azi un ban cinstit prin pieţele din lumea arabă au ajuns să fie privite cu suspiciune, ba chiar chiorîş, de anumiţi purtători de cuvînt ai califilor exclusivişti de azi ai Coranului.

Nici o legătură între această naraţiune şi începerea Ramadanului. O simplă potrivire de date, deşi dacă te iei după 1001 nopţi nu există niciodată o asemenea simplă potrivire, ci totul e programat undeva. Cu alte cuvinte, dacă eu scriu acum despre aceste basme, asta se întîmplă fiindcă am soarta legată de gît, cum cred musulmanii.

Sau poate că ceva din copilăria mea din Medgidia mi-a reamintit că după Ramadan venea Bairamul, cînd din cartierul turcilor de pe dealul oraşului se abăteau binecuvîntate arome şi mirosuri de mîncare. Din casele lor cu spatele la stradă se răspîndeau pînă hăt, departe fumul berbecilor fripţi şi aburul de pilaf, neasemuitul parfum de imam baialdî şi irezistibila chemare a pîinii turceşti de casă.

Ai fi zis că în Medgidia, unde pîinea se vindea pe cartelă şi se acrea pînă seara, venise incognito mirosul belşugului. De fapt, totul era aproape o iluzie, ca şi cum asupra cartierului turcesc, în care majoritatea locuitorilor erau tătari, s-ar fi coborît un duh ironic. Berbecii fripţi nu erau decît ciosvîrte de berbec puse la frigare. Pilaful era gătit parţial din orez şi mai mult din spărtura de grîu adunată de la moara de la marginea oraşului, iar pîinea turcească era făcută dintr-un amestec variabil de făină şi tărîţe, cu preponderenţa tărîţelor.

La drept vorbind, cam tot aşa stau lucrurile şi în 1001 nopţi unde sultanii au probleme amoroase sau teritoriale, iar supuşii lor mai de jos, neajunsuri alimentare.

Pînă să apară la noi traducerea lui Haralambie Grămescu, în BPT, cu bucăţica, nopţile Şeherezadei nu mi-au spus mare lucru. Nişte basme. Printre altele. Cînd am început să citesc capodopera lui Grămescu am avut un acces de fericire la fel de acut ca o durere de dinţi. Mi se părea de un umor teribil şi de o dibăcie a limbajului fără impedimente, cu „fiica unchiului meu” şi cu vorbele de ocară pe care şi le aruncă personajele la supărare, ca să nu mai zic de tot protocolul nocturn, în serial, al Şeherezadei.

M-am simţit, citind nopţile aduse pe româneşte de inegalabilul Grămescu ca în raiul tuturor basmelor şi pe limba tuturor posibilităţilor aduse dintr-un condei genial. „O, tu, codoş al maică-ti şi al nevesti-ti!” despre cineva nedemn de încredere sau „O, tu, şofrănitule!” despre careva care pare să coacă vreo imfamie şi l-a îngălbenit invidia – ori observaţii precum „vîntuituri bolborosite” despre flatulenţa cutărui personaj.

Iar înainte de a-l citi pe Borges sau cam tot pe atunci am descoperit basmele cu cei doi regi şi cu cele două labirinturi şi cu omul care fuge de moarte de la Bagdad, crezînd că ea vrea să-l ia acolo, în timp ce ea îl aşteaptă la Bassora, exact unde el crede că ar putea scăpa de ea. (N-am verificat numele celor două oraşe!)

Dar, cum spuneam, înainte de a fi citit basmele Şeherezadei, am trăit în copilărie localizarea unora dintre ele în raionul Medgidia din regiunea Constanţa, unde, din mai nimic, cei cîţiva turci şi mai ales tătarii oraşului, cînd se termina Ramadanul, îţi stîrneau impresia olfactivă a unui Bairam îmbelşugat, deşi trăiau de azi pe mîine, ca mai toţi locuitorii, care îşi decupau zilele de pe cartelă.