Margin Call

Margin Call (Panică pe Wall Street, cum s-a tradus, excesiv de elocvent, în limba lui Mugur Isărescu) ne arată cum a început criza din 2008. Nu de ce – de asta se ocupă, de pildă, documentarul Inside Job, premiat c-un Oscar în 2011. În care ni se explică, printre altele, care e legătura dintre instrumentele financiare derivate şi un produs sintetic foarte popular pe Wall Street (mă refer la cocaină, nu la indicii bursieri).

Dar aici nu se fac analize financiare în After Effects. Subiectul e prea tehnic, spectatorul – prea sătul de explicaţii. Filmul* reconstituie, pur şi simplu, ce s-a întîmplat într-o firmă de investiţii în ultimele 24 de ore de dinaintea măcelului. Un analist junior (Zachary Quinto) procesează nişte informaţii din care rezultă că s-a speculat enorm şi că vine nota de plată. Îşi informează superiorii care, sub numele de cod „deep shit“, se pogoară din elicopter, în miez de noapte, pentru a decide cum gestionează iminentul dezastru. Cum, o ştim cu toţii. Prin intermediul unor bonusuri.

Firma în culpă n-are nume. Poate pentru că toţi bancherii sînt la fel de cinici şi imorali, în sensul cel mai capitalist al cuvintelor. Dar cum pe boss-ul cel mare (Jeremy Irons) îl cheamă John Tuld, iar pe fostul CEO de la Lehman Brothers – Richard Fuld, devine destul de clar ce fel de personaje odioase intră în panică. Acestea fiind spuse, m-aş fi aşteptat ca regizorul debutant J.C. Chandor să dea cu umflaţii ăia de pămînt, ca-ntr-un Falling Down la bursă. Protestatarii de pe Wall Street şi toată Europa care stă cu ochii pe greci ca pe butelie meritau nişte despăgubiri simbolice, dacă nu chiar bilete la o execuţie publică în Time Square.

Dar intenţia lui Chandor (care semnează şi scenariul) e alta şi pînă la un punct e justă. Îşi imaginează cum a reacţionat sistemul la haosul dinlăuntrul său şi o face ca un reporter de ştiri, lăsînd personajele să vorbească. Ilustrînd, cu calm, absurdul generalizat al situaţiei. „Ai idee cît a făcut cutărică anul trecut?“ e întrebarea obsesivă a unuia dintre pulifricii din birou. Răspunsurile şochează şi prima jumătate a thriller-ului financiar, dedicată dezvăluirilor, are ritm, suspans, conţinut. A doua, în care încep calculele, şedinţele şi discursurile teatrale ale lui Jeremy Irons, suferă de diluare, artificialitate şi o simplificare excesivă a contextului. Economiştii şi cinefilii vor strîmba din nas, iar publicul larg va aprecia mizanscena, inside-urile şi prestaţiile solide ale lui Paul Bettany, Stanley Tucci şi Kevin Spacey – care, curios, nu întreprinde nimic psihotic şi nu omoară pe nimeni în 100 şi ceva de minute! Eu, unul, n-aş fi rezistat atît.

Dacă doriţi să recomand

1) The Butcher Boy / Copilăria lui Francie Brady (SUA, 1997; regia: Neil Jordan). La Cinemax – luni, 14 noiembrie, ora 0,10. Un puşti de 12 ani dintr-un orăşel ridicol din Irlanda anilor ’60 profită de mediul total fucked-up din care provine pentru a executa nişte acte de o violenţă iniţial comică, finalmente extremă. Savuros şi sîngeros, cum reiese din titlu.

2) The Boat That Rocked / Piraţii rock-ului (Marea Britanie, 2009; regia: Richard Curtis). La HBO – duminică, 13 noiembrie, ora 20. Aceiaşi ani ’60, aceleaşi insule britanice. Un radio pirat, care emite de pe un vas rablagit, staţionat în Marea Nordului. Un guvern odios, nişte DJ cu principii şi audienţă, un puşti virgin, care dă cu nasul de rock şi de viaţă. Oldies, but goldies.

3) Les Invasions barbares / Invaziile barbare (Canada-Franţa, 2003; regia: Denys Arcand). La TVR Cultural – duminică, 13 noiembrie, ora 22,10. O dramă cu accente comice despre familie, fostele amante şi uitatele civilizaţii nomade, un fiu rătăcitor şi sufletul din toate astea. Rezonabil de melodramatică.