Să recapitulăm: nu numai Transilvania şi Banatul sunt (literalmente) presărate cu conace, castele şi palate mai mult sau mai puţin istorice, dar şi împrejurimile Bucureştiului.
Ca orice capitală (i.e. „centru de putere administrativă”), şi Bucureştiul a avut de-a lungul timpului rezidenţi bogaţi, adică oameni care, într-o formă sau alta, au furat din bugetul statului. Cum înainte vreme nu existau conturile secrete, mentalitatea era „Dacă ai bani, trebuie să se vadă”. Şi ce se vede mai bine decât un castel?!
Nu trebuie să fii prea deştept ca să observi că există un raport invers proporţional între vechimea unui castel şi starea lui actuală: cu cât e mai nou, cu atât arată mai bine. Am avut săptămânile trecute exemplul palatului Snagov (sub 100 de ani), l-am avut ieri pe cel al palatului Ştirbey (sub 150), azi vizităm un castel vechi de vreo 400 de ani, care a rezistat binişor încercărilor timpului… până în interbelic. Atunci a fost făcut una cu pământul, atât de temeinic încât nici chiar comuniştii n-au avut ce distruge la el: termenul de „praf şi pulbere” i se potriveşte perfect.
Cum îl găsim: de la cimitirul Bellu (pentru bucureştenii mai noi, punctele „City Mall” sau staţia de metrou „Eroii Revoluţiei” sunt mai uşor de găsit – şi înseamnă acelaşi lucru) o apucăm pe şoseaua Olteniţei până la Piaţa Sudului. De acolo intrăm pe „cracul” din dreapta, aşa-zisa şosea Berceni, trecem pe lângă cimitir şi o ţinem drept ca neamţul, până cădem din Bucureşti şi chiar mai încolo, trecem de satele Berceni şi Vidra, apoi facem dreapta şi dăm de Dobreni. În sat ţinem drumul asfaltat până la pod, apoi facem stânga pe un drum de ţară şi ajungem la fundătura numită „Intrarea Castelului”, tot la stânga, iar în capătul ei găsim obiectivul. Adică ce-a rămas din castelul ridicat acum patru secole de voievodul Radu Şerban şi renovat de Constantin Brâncoveanu, o sută de ani mai târziu, în stilul care şi acum îi poartă numele.
Apropo de renovare… mă întreb când o veni rândul la renovare acestui (fost) monument arhitectonic?! Uitaţi-vă cum arată. Ce-a rămas din el. Nu vă luaţi după gunoaiele sub care zace acum: alea se curăţă. Nu vă uitaţi la boscheţii crescuţi printre căcaţi: ăia se taie. Uitaţi-vă la grosimea zidurilor (mai mult de un metru!). Gândiţi-vă că la Curtea Veche din buricul Bucureştiului sunt puţine ziduri decât aici. Imaginaţi-vă ce club gotic (sau romanic, dracu' să-l ia) ar putea face aici un restaurator priceput (în ambele sensuri: şi cel de a „restaura” o clădire, şi cel de a conduce un restaurant). Sau măcar un loc de nunţi şi cumetrii, ca la Ştirbey, dacă nu altceva.
Păcat că nu e nimeni care să-l revendice, poate aşa ar intra în circuit. Ştiţi cum se spune, „Ţara nu-i a mea şi nu-i a voastră, e a copiilor şi-a copiilor copiilor noştri!” – poate că peste două-trei generaţii s-o găsi un om cu har, în stare să scoată această „piesă” brâncovenească din starea de azi.
