În toamna lui ’71 mi-am retras volumul de povestiri de la Cartea Românească. Geta Dimisianu, redactorul cărţii, s-a supărat pe mine, cu toate că îmi spusese să nu-mi fac mari speranţe în legătură cu apariţia ei. „Tezele din iulie“ începuseră să-şi arate colţii: din librării erau retrase cărţile prea experimentale şi date la topit, termenele de apariţie nu se mai respectau, multe manuscrise fiind amînate sine die, în consiliile de conducere ale editurilor fusese introdus cîte un muncitor, care ar fi trebuit să vegheze la puritatea socialistă a cărţilor, dar chestia n-a funcţionat. Care muncitor ar fi avut curaj să-i spună lui Marin Preda, de exemplu, că o carte nu e tocmai pe linie?
Şi pentru ca totul să fie perfect, nu mai puteai publica nici o carte fără avizul unui cenaclu de cartier. Se presupunea că membrii cenaclului, oameni ai muncii îndeobşte, vor avea grijă să nu dea drumul cărţilor cu probleme. Nici chestia asta n-a funcţionat. Scriitorul Mircea Micu, care lucra ca funcţionar la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, a înfiinţat un cenaclu care nu exista decît pe hîrtie şi a început să elibereze adeverinţe pe bandă rulantă.
Pentru primele două cărţi publicate, Ziua mîniei şi Tache de catifea, de la el mi-am făcut rost de adeverinţe. Redactorii revistelor literare începuseră să sufle şi-n iaurt, aşa că prozele mele onirice se născuseră gata moarte. Ghinionul a făcut ca Ştefan Bănulescu, redactorul-şef al revistei Luceafărul, un om descuiat la minte, să plece în toamna lui ’71 cu o bursă în SUA, la Iowa City. Grupul oniric, din care mă mîndream că fac parte, se destrămase: Miron Radu Paraschivescu, cel care sprijinise mişcarea onirică, murise de cancer în februarie ’71, Vintilă Ivănceanu se căsătorise cu o funcţionară de la ambasada Austriei şi plecase la Viena, iar Dumitru Ţepeneag se mutase la Paris, de unde înjura de zor regimul comunist.
