Chișinău. Cea mai ieftină călătorie în timp

Dacă mergi iarna la Chișinău, ai senzația unei călătorii în timp. Și nu mă refer aici la clișeul potrivit căruia Republica Moldova ar fi un fel de Românie a anilor ’90. Ce vreau eu să spun e că, atunci când la noi corporatiștii se întorc la muncă, după sărbători, iar tomberoanele de gunoi sunt pline de brazi invalizi, cu crengile ciuntite, locuitorii Chișinăului își fac ultimele cumpărături înainte de Crăciun. În piața centrală, printre gâște vii, legate de picioare, și mormane de pește proaspăt, lumea dă bani ca să facă rost de un brad, nu ca să scape de el. În magazinul „Bucuria“, mi-a luat o jumătate de oră să intru în vorbă cu o vânzătoare. Era plin ochi de gospodine grăsuțe, cu coafuri optzeciste, care cumpărau bomboane colorate, de pus în pom.

Dacă mergi la Chișinău, e ca și cum te-ai duce acasă la Ștefan cel Mare. Voievodul moldovean e atât de venerat și de omniprezent, încât ai impresia că pentru locuitorii Chișinăului e un fel de fiu al satului, care a pus mica lor localitate pe hartă. Nu numai că Ștefan cel Mare și Sfânt are bulevard, parc și statui, dar apare pe absolut toate bancnotele din Republica Moldova. Nu m-ar mira ca adolescenții basarabeni să aibă în camerele lor postere cu voievodul, mai ales că motivele medievale prind bine la metaliști.

Un alt obiectiv turistic care merită văzut în Chișinău îl constituie polițiștii. Iarna poartă pe cap căciuli rusești de blană, cu urechile legate deasupra, și par desprinși dintr-un film american despre Războiul Rece. Umblă în grupuri mari și se deplasează în grabă pe trotuar. N-am nici cea mai mică idee unde se duc, dar știu sigur că nu vreau să fiu acolo. Polițiștii basarabeni sunt niște indivizi extrem de duri. La cum îndură ei cu urechile descoperite gerul ăla sovietic de sfârșit de decembrie, par genul de bărbați dintr-o bucată, care ar putea să omoare un om de zăpadă cu mâinile goale, fără mănuși.

Mâncarea din Chișinău are toate calitățile posibile. E gustoasă, ieftină și poartă denumiri care sună comic în mod involuntar. Într-un restaurant caucazian din centru am mâncat un delicios pilaf uzbec pentru care nu-mi amintesc cât am plătit, mai ales că oricum toate hârtiile erau cu Ștefan cel Mare. Apropo, dacă la un moment dat moldovenii își vor da seama că au avut o personalitate încă și mai ilustră, o vor pune pe ea pe toate banc­notele?

În încheiere, câteva sfaturi practice pentru amatorii de drumeții care nu au mașină. Cel mai repede se ajunge la Chișinău cu autocarul și cu microbuzul. Să mergi cu trenul nu e o idee bună, deoarece călătoria cu trenul spre Republica Moldova durează puțin doar în raport cu vârsta Universului. Din București, mașinile pleacă de la Autogara Filaret, iar în microbuz ajung de obicei călătorii care nu și-au făcut rezervare. Biletul costă 75 de lei și drumul durează 7 ore. Marele avantaj al microbuzelor e că sunt aproape goale și e ușor să găsești trei-patru locuri alăturate pe care să te întinzi. Eu am dormit neîntors tot drumul, deranjat doar de frigul incredibil venit de afară, printr-un geam pe care șoferul îl lăsase deschis ca să fumeze.

În autobuzele din Chişinău, biletul costă 2 lei (aproape 60 de bani româneşti) şi-l cumperi direct de la taxator. Practic, e imposibil să faci blatul. Ca să faci blatul în Chişinău, nu-i de-ajuns să te urci în autobuz fără bilet, trebuie să-l şi baţi pe taxator. Şi, de obicei, chiar nu ai motive să faci asta. Într-un top al celor mai de treabă oameni, taxatorii din Chişinău le suflă în ceafă călugăriţelor misionare care lucrează cu copiii seropozitivi din Africa, nedepășindu-le doar din cauză că le respectă foarte mult.

Unul dintre taxatori și-a dat seama că suntem români şi ni s-a plâns că transportul în comun din Bucureşti nu e la fel de bun ca al lor. Seara, chioşcurile de bi­le­te de la noi sunt închise şi în autobuz n-ai de unde să cumperi. Aflat în Bucureşti, taxatorul basarabean a bătut în geamul cabinei unui autobuz, ca să-şi ia bilet de la şofer, dar acesta, se pa­re, nu avea nici măcar pentru el.

După o discuţie despre care echipe de fotbal sunt din Buzău şi care doar îşi dispută meciurile de pe teren propriu acolo, taxatorul ne-a povestit cum, având câteva ore de pierdut prin Autogara Filaret, între două autocare, a mers la Bellu ca „să-l vadă pe Eminescu“. A fost „să-l vadă pe Eminescu“, sunt sigur că aşa a spus. Dacă zicea că a mers „să-l întrebe de sănătate“, mi-aş fi amintit.