Şi golanii plâng câteodată, dacă sunt bătuţi. REPORTAJ

Mi-am zis ca, pe final de an, să dau şi eu lovitura, jurnalistic vorbind, şi să scriu un reportaj despre cel pe care Time l-a de­sem­nat omul anului: protestatarul. În anii trecuţi, mi-ar fi fost mult mai greu, deoarece cu Barack Obama sau cu Mark Zuckerberg nu poţi să te întâlneşti în KFC-ul de la Unirii. Acum, însă, am profitat de faptul că omul anului e ceva mai numeros. Atât de numeros încât am vorbit cu doi dintre ei, nu doar cu unul singur. Mă refer aici la Alex, unul dintre cei mai vocali membri ai mişcării Occupy România, şi la Gabi, un tânăr de 27 de ani care susţine că n-a lucrat niciodată şi pe care una dintre angajatele fast-food-ului a vrut să-l dea afară, luându-l drept persoană fără adăpost.

Până la urmă, i-am explicat femeii că e cu noi şi am lămurit situaţia. „Vă rog să mă scuzaţi, am crezut că sunteţi boschetar“, i-a spus ea cu părere de rău. După ce angajata care debarasa mese s-a îndepărtat, Gabi a zâmbit încurcat şi a jurat, din senin, că e prima oară când i se întâmplă aşa ceva.

Mişcarea Occupy România nu e condusă de nimeni, însă Alex e unul dintre lideri la capitolul amenzi încasate. A fost mai întâi un discurs ţinut, în prezenţa câtorva prieteni, în Piaţa Universităţii, pe 5 noiembrie, pentru care a luat o amendă de 10 milioane, pe motiv că a organizat o adunare publică neutorizată. Au urmat apoi alte două amenzi de câte 10 milioane, pentru un protest pe care l-a organizat cu ocazia zilei internaţionale a drepturilor omului. „După ce ne-au încărcat în dube şi ne-au dus la Secţia 1, ca să ne amendeze, ne-am întors în Piaţa Universităţii, ca să continuăm protestul“, povesteşte Alex. „Ne-au luat iar pe sus, dar de data asta ne-au plimbat o grămadă prin oraş şi ne-au dus la Secţia 5, tocmai în Bucureştii Noi. Mult timp, nici ei n-au ştiut care e destinaţia dubei. De acolo ne-au dat drumul abia seara.“

Viaţa de protestatar este foarte costisitoare, în special dacă ai de gând să plăteşti amenzile. Alex vrea să le conteste în instanţă pentru că, pe lângă faptul că le consideră nedrepte, nici nu-şi permite să dea atâţia bani. „Momentan nu lucrez, dar încerc să-mi găsesc ceva. De-a lungul timpului, am făcut de toate: salvamar, barman, distribuitor de ziare. Am lucrat chiar şi aici, la KFC. Până acum două luni am vândut tigăi, dar de atunci n-am mai avut nici un job. Tot ce-am reuşit a fost să-mi reduc cheltuielile. Pot să spun că mă descurc cu un milion şi ceva pe lună, pentru că am renunţat la multe lucruri de care nu aveam nevoie. Dacă mi-aş găsi ceva de lucru, ar fi nemaipomenit. Cu şase milioane pe lună, aş valsa.“

Spune că nu vrea neapărat să scoată oameni în stradă, ci să-i convingă să-i urmeze exemplul şi să devină mai cumpătaţi. „E important ca lumea să nu mai mănânce în oraş şi să nu mai facă risipă. Trebuie să ne schimbăm stilul de viaţă, să vorbim mai mult unii cu ceilalţi, să ne atingem mai des, să simţim că facem parte dintr-o comunitate.“ Pare tot mai agitat şi mai pătruns de discursul lui, de parcă ar fi un predicator aflat în faţa unei mulţimi. Câteva fete de la o masă vecină se uită lung la noi.

Poate că şi statul român ar trebui să-l ia ca exemplu pe Alex şi să devină mai cumpătat. N-ar strica să cheltuiască mai puţin pe spargerea unor proteste paşnice, unde trimite de şase ori mai mulţi jandarmi decât numărul manifestanţilor.