Romanele serioase de spionaj mă plictisesc după primele 20-30 de pagini, oricît de inventivi ar fi autorii lor de azi. Toate se trag din cărțile glorioșilor ani ai războiului rece și ai războaielor mondiale sau locale din secolul 20. Și cînd recunoști modelul, oricît de simpatic ar fi aplicantul de azi, ți se pare că ai de-a face cu un mister de prospețimea a doua, ca peștele de la bufetul din romanul lui Bulgakov. Mai exact, peștele ori e proaspăt, ori pute.
În copilăria mea, marii spioni literari erau cei sovietici, care n-aveau termen de comparație în cărțile occidentale, pentru simplul motiv că astea nu erau traduse la noi. Aveam și noi spionii noștri, numai că nu prea înțelegeai pentru cine își îndeplineau misiunile secrete. Serviciul pentru care lucrau ținea de Partidul Comunist aflat în ilegalitate, de nu mai știai cum venea cu legalitatea partidului. Cînd au început să apară și la noi romanele englezului Graham Greene, ca să nu mai vorbesc de cele cu James Bond ale lui Ian Fleming, treaba a început să se nuanțeze.
Pe lîngă misia lui sacră, pe care i-o încredințează Centrala de la Londra, spionul britanic poate fi un păcălici, ca în Omul nostru din Havana, sau un afemeiat cu înclinații bahice ca Bond. James Bond. Asta spre deosebire de spionul sovietic, pentru care slăbiciunile omenești de tot soiul sînt ca tentațiile diavolului oferite sfinților din calendar, peste care ei și el trec cu o credință de neabătut. Așa că, chiar dacă îmi plac romancierii englezi care știu să construiască o poveste plauzibilă și fac asta cu un umor bine controlat, cînd am simțit că în romanul lui Jonathan Coe mă așteaptă o poveste de spionaj retro, era să închid cartea. Deși Coe nu m-a dezamăgit cu alte romane ale sale.
Tipul mi-a driblat neîncrederea, cam ca pleșuvul Bobby Charlton cu fundașii de la Campionatul Mondial din 1966. Înnobilatul fotbalist nu era genial, dar trecea pe lîngă adversarii lui ca un lord inventiv care fentează majordomul care-i spune că n-a fost invitat. Coe – citiți Cău, ca să ne înțelegem – a luat-o pe urmele lui Graham Greene, făcîndu-și o poveste a lui, care n-are nici o legătură cu Omul nostru din Havana, dar e la remorca romanului fostului agent al serviciilor secrete britanice. Pînă spre final mi-a plăcut ingeniozitatea lui Coe. Un funcționar al unui serviciu britanic de informații e trimis să supravegheze, la Expo ᾽58 din Belgia, pub-ul Britania, fiindcă tatăl lui a fost patronul unui pub, iar bunica lui era belgiancă. În plin război rece, funcționarul Thomas se trezește la Bruxelles între spionii marilor puteri. Thomas e patriot, dar are și mici slăbiciuni, care-l bagă în tot felul de încurcături. În final însă, toată țesătura subțire și misterioasă a intrigii romanului, adică exact ceea ce m-a făcut să trec de pagina 30, e explicată metodic, la fel ca în ultimul episod dintr-o soap opera, veche treabă englezească și asta. Totul se leagă, totul e cît se poate de surprinzător, într-un ultim tur de forță al autorului. Ceea ce lipsește e tocmai chestia aia care în Omul nostru din Havana lasă finalul întredeschis, ca și cum ar fi vorba despre matrioșcele de lemn pe care le tot scoți una din alta pînă cînd, la ultima, nu-ți vine să crezi că nu mai există încă una, mititică și misterioasă, care conține misterele tuturor celorlalte.
Jonathan Coe, Expo ᾽58, traducere de Nadine Vlădescu și Sanda Watt. Editura Polirom, 2014.
