Ideea de a scrie un roman care să ocolească problemele ideologiei nu era tocmai nouă. O puseseră în practică şi Marin Preda în Moromeţii (I), şi Petru Dumitriu în Cronică de familie, dar nu reuşise nici unul, nici celălalt să scape total de chingile realismului socialist. Asta, în primul rînd, pentru că le scriseseră şi le publicaseră în anii cei mai duri ai sistemului, cînd vigilenţa cenzurii era greu de păcălit. După ’64 însă, dar mai ales după ’65, cînd la putere a venit Ceauşescu, lucrurile începuseră să se destindă. Scriitorii nu aveau voie să critice regimul, dar erau liberi să nu-l laude.
Singura critică îngăduită era la adresa perioadei Dej şi în această plasă au căzut mulţi scriitori, adesea foarte talentaţi, precum Preda, Ţoiu, D.R. Popescu… Au fost însă alţii care şi-au zis că, în definitiv, literatura se poate scrie şi fără contribuţia ideologiei la zi. Aşa a apărut mişcarea onirică (Ţepeneag, Dimov, Ivănceanu, Brumaru…), mişcare repede reprimată. Apoi au fost cei care au imitat „noul roman francez“, în special pe Robbe-Grillet, care avea deja două cărţi în româneşte, Gumele (1967) şi În labirint (1968), ambele traduse de Ţepeneag. Sorin Titel, un prozator foarte talentat, a căzut în plasa acestui „nou roman“ şi primele lui cărţi sînt de necitit. În aceeaşi situaţie s-a aflat şi Norman Manea. Primul roman al lui Mircea Ciobanu, Martorii (1968), intră în aceeaşi categorie, dar el a părăsit repede zona, în favoarea parabolei biblice, pe care cenzura o tolera. Mai erau apoi scriitorii grupaţi în ceea ce s-a numit mai tîrziu „Şcoala de la Tîrgovişte“. „Tîrgoviştenii“ şi cei care se alăturaseră lor făceau literatură pur şi simplu, fără să le pese că trăiau într-un lagăr. Sînt singurii care rezistă şi azi fără probleme. E vorba, în primul rînd, de Radu Petrescu şi de Mircea Horia Simionescu.
