Pregătiți un avion pentru Gheorghe și Ion

Acum doi ani, un puber cu pretenții de lider de partid îi ridica, prin versurile legionarului Radu Gyr, pe Gheorghe și Ion la luptă dreaptă, doar-doar or mai veni niște voturi de la țară pentru struțo-cămila ARD, care se opunea struțo-cămilei USL. N-a fost să fie, iar puberul cu pricina s-a întors la republica lui cea nouă și albă ca zăpada, s-o admire cum se umple de praf prin rafturile cu proiecte eșuate ale dreptei românești.

A trecut timpul, iar Gheorghe și Ion au devenit neinteresanți pentru oamenii de dreapta și pentru societatea civilă. Nu pentru că, pe undeva, nu s-ar revendica din tradiția strămoșească sau n-ar vrea să-și pună picioruțele delicate pe talpa țării, ca să nu se murdărească de glod sau praf. Dar s-a născut, în capul lor, „generația Facebook”. Internetul e totul și în toate, el guvernează, el decide, el dictează. Elitiști de carton și-au umplut cămara cu like-uri și share-uri și speră că le vor ajunge toată iarna, timp în care-și vor răspândi în cele patru zări mesajul de ură, dispreț și răzbunare.

Lucian Mîndruță, un tip relativ liniștit, cu un aer de timiditate bâlbâită, a răbufnit imediat după turul doi, călare pe un val de simpatie virtuală ce l-a făcut să-și lase deoparte modestia pe care, acum, o putem bănui ca fiind mai mult jucată. „Hello, tocmai v-am bătut duminica asta!”, spune Lucian unor invitați permanenți de pe la România TV, după ce-i anunțase cu arțag că toți cei care nu l-au votat pe Iohannis sunt niște leneși și niște neisprăviți. De unde avea domnia sa această convingere? De pe Facebook, din social media și din „presa de convingere” pe care Lucian spune că, mai nou, o practică. Tulburătoare transformare a unui om care se contrazice într-o săptămână cât un politician în trei campanii electorale. La începutul săptămânii trecute, Lucian Mîndruță era încă un om cu măsură, proaspăt ieșit dintr-un obositor maraton propagandistic, ce mulțumea pentru multele mesaje de laudă primite de la admiratorii online, dar preciza că el nu are nici un merit. Tot la începutul săptămânii, același om poza în ziarist low-cost, căruia cazarea la hotel în Paris i-a fost plătită de unul dintre românii care voiau să voteze. Pe finalul aceleiași săptămâni, capul lui Lucian se desprinsese de pe umeri și plutea în sfere înalte, de unde mai că se autoproclama lider al generației Facebook și de unde emitea enormități despre dreapta și stânga. Tot spre finalul săptămânii, banii lui George Ștefan, IT-ist-ul român care i-a plătit cazarea la Paris, deveniseră „banii mei”, atunci când declara că la Paris a fost pe „banii lui”. Curată naționalizare sau confiscare, cum oți vrea să-i spuneți și, oricum, ciudată măsură a unui om de dreapta, cum mai nou se alintă megastarul rețelelor sociale.

O altă persoană care a simțit valul și și-a pus repede placa de surf la poalele acestuia ca să plutească agale este Alina Mungiu-Pippidi, vocea parcă eternă și resentimentară a unei societăți civile la fel de reformate ca și sindicatele românești. Adică deloc. Domnia sa, cel puțin, are privilegiul de a fi consecventă propriului parcurs elitist. Pe doamna Mungiu-Pippidi n-au interesat-o vreodată nici Gheorghe și nici Ion, căci s-a adresat mereu doar câtorva închipuiți, pătura aleasă a societății, ușor de aburit cu două-trei citate bine alese și trei burse inutile. Doamna Mungiu-Pippidi nu se războiește neapărat cu leneșii și asistații, dar smulge flamura albastră a Facebook-ului din mâna câtorva puști dezorientați și li se pune în frunte, ca să le arate cum se face. Și cum se face? Simplu: prin folosirea influenței reale sau imaginare și prin amenințarea polițiștilor și jandarmilor cu lovituri năucitoare dacă nu pun pe foc pozele de la manifestațiile pro-Iohannis. Nu e ca și cum ar exista o lege prin care orice manifestație este filmată și fotografiată pentru, uneori, chiar binele celor ce participă. Dă-o dracului de lege și ciocu’ mic, acum elita e la putere. Unde, de fapt, tot e de minimum zece ani. Căci dacă are o calitate această „elită”, ca să-i spunem pe numele pe care-i place să fie strigată, aceea e că mereu cade în picioare, depunându-și omagiile băloase la soclul în construcție al învingătorului.

Gheorghe și Ion au o pauză până când vreun elitist din ăsta își va mai aminti de ei, dar o pauză activă, în care trebuie să muncească din greu ca să acopere găurile lăsate în buget de datoriile patronului lui Mîndruță sau de sinecurile pe care „societatea civilă” le așteaptă deja cu limba-ntinsă.