Cine ar fi zis acum zece ani despre colinde că sînt un gen pe cale de dispariție? Naturalizarea la oraș a acestui obicei generase o arborescență de subgenuri care mai de care mai adaptate vieții noastre de semiurbani-semirurali (nici urbani, nici rurali, în realitate).
Erau colinde de metrou diferite de colindele de autobuz (care conțineau și o urare-envoi către „dom’ șofer”). Existau variante și variante. „Anul Nou, Anul Nou ce l-ați dorit” s-a transformat ușor în „Moș Crăciun, Moș Crăciun ce l-ați dorit”, probabil atunci cînd cineva s-a dumirit că referirea la Crăciun „vinde mai bine”. În restul colindului, Moș Crăciun rămînea să se compare cu „Mircea, Ștefan și Mihai, glorioși veniți din rai”, cu un ambiguu fior de patriotism popular.
Erau colinde de cîntat în stații și colinde de cîntat pe traseu. Metroul obliga la brevilocvență și emfază. Între două opriri trebuia să cînți două-trei strofe, suficient de tare încît să acoperi vuietul mersului, și trebuia să-ți ajungă timpul să treci, cu căciula-ntinsă, prin dreptul fiecărui călător.
Erau colinde pentru scuarul dintre blocuri și colinde pentru piața publică. Țineți minte, de Sfântul Vasile, mielușeii abia fătați care erau întinși trecătorilor cu invitația „Mîngîie-l pe Vasilică”?
Erau colinde de palier de bloc și colinde de casă la curte. La ușă sunau să-ți colinde deopotrivă copii și tineri, seminariști și cîntăreți de biserică (țineți minte volutele sonore bizantine care răsunau pe scara blocului de la parter pînă la ultimul etaj?), precum și gunoierii. Aceștia din urmă veneau hăt, după Sorcovă și Plugușor, și se mărgineau la răstit cîteva urări, mîngîindu-și obrazul neras, cu aluzie la tomberoanele, atunci mai pline ca oricînd, pe care trebuiau să le debaraseze. Colindele de Ajun aveau o periodizare a lor. Potpuriurile care aglutinează Moș Ajunul cu Steaua și Dom’-Dom’ au apărut tîrziu și au corespuns întrucîtva cu dispariția treptată a stelei de poleială ca accesoriu festiv. E posibil ca adolescenții de azi care se pregătesc de colindat să ignore complet ce e obiectul acela cu cinci colțuri și multe paiete pe care îl duc urătorii din fotografiile de epocă sau din ilustrațiile galeșelor felicitări în plic (și acestea tot mai pe ducă, din pricina noilor modalități de a face urările pe SMS sau online).
În ultimii ani, de cînd cu agenții de pază din metrouri, colindele subterane au devenit istorie. De cînd cu vigilența crescîndă a Poliției Locale, ursarii și plugărașii s-au împuținat. E mai mult de un deceniu de cînd, datorită controalelor comerciale, a dispărut moda petardelor și a artificiilor zgomotoase (ceea ce e bine, s-ar putea grăbi să adauge iubitorii ordinii). Bubuiturile au fost restricționate la cîteva zile pe an, sub control legal strict. Dar mai nou sînt restricționate și pocnetele de bici, și buhaiurile, și tobele semifanfarelor acelor rebegiți care obișnuiau să facă turul cvartalelor bucureștene la vînătoare de bancnote aruncate cocoloș de la balcon. Bucureștiul nu are voie să audă decît muzica din difuzoarele primăriilor, reglementată strict, asemenea grilajelor de Crevedia care împrejmuiesc blocurile-cuibar. Nici gunoierii nu mai sînt ce-au fost: firmele de salubritate au reguli de eficiență care au eliminat metehnele bahic-augurale care făceau tradiția unei nobile meserii. Iar moda interfoanelor de la intrarea în scară i-a decimat efectiv pe colindătorii de sonerie. Iată cum explozia stilistică din primii ani ai tranziției se pierde, ca ecoul unei petarde expirate.
Numai că, de cîțiva ani, se petrece un fenomen demn de luat sub lupă de către etnologi. Colindătorii din București cîntă aproape exclusiv din repertoriul lui Ștefan Hrușcă. Mai mult, s-au deprins să reproducă și tonul acela tînguitor-reproșard care a făcut marca folkiștilor de la Cenaclul “Flacăra”, altoit pe melosul popular septentrional, tipic zonei dintre Maramureș și Țara Oașului. I-ați auzit și în acest decembrie pe junii bucureșteni cu „Deschide-uuu… șa-creș-tineee”? I-ați auzit cu Ziurel de ziurel? Cu Lerui ler și flori de măr? De cînd s-au pomenit pe plaiurile lui Bucur ritmuri dintr-astea zongorite? Păi, cam de după anul 2000, cam de cînd aproape orice familie românească deține cel puțin un CD cu Hrușcă.
Diferența, de proporțiile unei prăpăstii culturale, dintre colindătorii din cele două milenii este pierderea uceniciei, a acelui stagiu de învățare de la cel mai mare – ”de la nenea” – la cel mai mic a colindului, cu toată metodologia lui ritualică, de la confecționarea stelei la sunatul la uși. Azi colindele se învață direct de la radio sau de pe mp3-player, poate chiar de pe telefon. Și mai toate sînt – în mod mai mult sau mai puțin conștientizat – din playlist-ul lui Hrușcă sau al epigonilor hrușcieni. De ce? Evident, pentru că „vînd mai bine”, prin fasonul lor de autentic, de „rustic” manifest, de – vorba aceea – tradițional românesc. Căci da, Ziurelul și Lerul nordului pur și nealterat, ale acelei Hiperboree a românismului, aduc mai mulți covrigi, nuci și gume Turbo, mai ales dacă știi să le „interpretezi” cu suferință corespunzătoare.
Este oarecum și epoca în care, în cartierele bucureștene relativ noi, s-au înălțat biserici de lemn definite oficial ca „maramureșene”. Bucureștiul, un conglomerat etnic cultural în care predomină totuși fondul meridional, a primit cu deschidere maximă această infuzie de „românism concentrat” din nord. Așa cum bisericile de lemn par – deci de-a dreptul sînt – mai românești (în mod sintetic, exponențial și centralizat-raional) decît celelalte, așa și colindele hrușciene „sînt” mai românești decît ce știam noi, Miticii bătrîni. „Sînt” mai tradiționale, chiar dacă șuntează transmiterea orală și moștenirea personală. În ziua în care va apărea, la Bellu sau Reînvierea, o zonă cu morminte vesele, Săpînța-gen, voi muri cu zîmbetul pe buze.
Si cel mai haios va fi cand vor dovedi ca valorile maramuresene nu sunt romanesti-pure, ci ceva amestec ruteano-maghiar 🙂 Sa vezi atunci drama…