„Who the hell is Patrick Modiano?” sau „Patrick who?” erau întrebări pe care și le puneau sau le citau diverși cronicari americani în ziua cînd s-a anunțat că romancierul cu acest nume va primi premiul Nobel. Modiano însuși a recunoscut, la cald, că nu se aștepta și că nici măcar nu spera să i se întîmple una ca asta. Pînă și cititorii lui cei mai fideli nu și-au ascuns mirarea că jurații Academiei Suedeze s-au oprit asupra lui. Singurii care au susținut că se așteptau au fost criticii de casă ai editurilor care-l publică pe Modiano.
Imediat s-a pus în mișcare uriașul mecanism care face dintr-un autor mai puțin cunoscut o celebritate mondială, după ce ia premiul Nobel. La noi, au intrat în competiție vreo trei edituri, încît de unde anul trecut nu găseai în librării nici unul dintre romanele lui, acum ai de ales dintre șase titluri.
Bulevardele de centură a apărut prima oară în România înainte de 1989. Nu mai țin minte de ce nu i-am citit romanul atunci. Acum am descoperit un amestec de thriller și de poveste de familie „din alte vremuri”, în care se simte că Modiano a frecventat noul roman francez, fără să se înroleze printre reprezentanții săi. Romanul lui seamănă cu o șansonetă moralizatoare, mai cu pretenții, despre anii războiului și despre colaboraționiștii mărunți cărora începe să li se facă frică, pe măsură ce se înmulțesc veștile, pentru ei proaste.
Modiano știe să creeze atmosferă și să întrețină un mister, pe care-l asezonează cu o tentativă de omor și cu o crimă, pentru a păstra trează atenția cititorului. Privite de aproape, ticăloșia și trădarea din Franța ocupată au o rutină a lor, pe care naratorul lui Modiano o examinează cu o curiozitate amestecată, cînd rece, cînd chiar ușor nostalgică, spre deosebire de cei care nu vor să-și mai amintească de colaboraționiștii și de ticăloșii de atunci.
Asta e, de altfel, una dintre temele asupra cărora romancierul se întoarce: aceea a vinovăției colective din Franța războiului și a spiritului de acomodare despre care nu se vorbește, fiindcă aruncă o lumină urîtă și asupra cetățenilor cumsecade care au avut de-a face cu colaboraționiștii și cu profitorii ocupației, acceptîndu-i fie din teamă, fie din interes. Adică aceiași cetățeni care, după război, le-au tuns chilug pe curvele care se culcau și cu nemții, nu numai cu clientela neaoșă, și care-i denunțau indignați pe trădători. Cei din urmă, pe măsură ce înțeleg că se apropie sfîrșitul, se resemnează că ar putea fi împușcați sau se pregătesc să dispară. Nu-i încearcă mustrări de conștiință, în schimb se detestă unii pe alții, mai pe ascuns, mai pe față, ceea ce nu-i împiedică să chefuiască laolaltă și să facă partuze, cu o crescîndă disperare.
Romanul are ritm și micile istorii ale personajelor înșirate pe firul poveștii au ceva din pitorescul mărgelelor multicolore, fără însă ca personajele să capete cine știe ce relief. Ceea ce le deosebește e gradul lor de ticăloșie, dar pînă să apuci să le ții minte, romanul se termină. Rămîi cu amintirea unei povești bine scrise, care se rotunjește acătării ca povestire, dar e firavă pentru un roman, fie el și scurt.
Patrick Modiano, Bulevardele de centură, traducere de Livia Storescu, Ed. Polirom, 2014.
