Frăție doar cu buletinul

Aș vrea să închei în Basarabia

periplul din spațiul ex-sovietic de proximitate început săptămâna trecută la Cernăuți. Este o experiență personală, avută în 1990, imediat după ce Ion Iliescu anunța zorii unei noi ere în care românii nu mai trebuiau să treacă Prutul la ordinul vreunui mareșal, ci când au ei chef, doar cu buletinul. Deci mai tehnic: fără pașaport, chemare și viză. Așadar am ajuns la Ungheni, unde am aflat că nici vorbă de trecut cu buletinul. La frontieră erau un grănicer moldovean – foarte amabil și vorbitor de limbă română –și un ofițer rus, asistat de soldatul cu stea roșie în frunte. Grănicerul moldovean ne-a explicat că nu putem intra decât cu chemare, iar dacă nu există chemare ne învață el o șmecherie: putem intra în Republica Moldova doar cu viză de tranzit spre Ucraina. Am zis What the fuck, vrem viză de tranzit, și așa am intrat în sfera de expertiză a ofițerului rus, care ne-a pus viza de tranzit pe pașapoarte.

Tocmai se anunțase retragerea Armatei a 14-a din Basarabia

și nu prea înțelegeam noi care era treaba cu dublarea competențelor moldovenești la graniță, mai ales că aveam de făcut față unei noi provocări. Era vorba despre traficul de frontieră care explodase pe traseul Turcia, Istanbul. Veniți din negura republicilor ex-sovietice, oamenii mergeau la Istanbul pentru a face un ban cu mixere, pahare, fierbătoare și alte cuceriri tehnologice ale marelui popor rus dornic de blugi turcești. Cozi imense de autocare la intrarea și la ieșirea din țara vecină zugrăveau o imagine ușor suprarealistă a undelor de șoc resimțite până aici și datorate prăbușirii Zidului Berlinului. Era o coadă la care nu m-ar fi mirat să văd – între o Ladă și un Kamaz – chiar și satelitul Sputnik, ori pe Iuri Gagarin în persoană, ieșit dintr-un autocar să fumeze o țigară. Noi eram prinși în zorii capitalismului post-sovietic cu o Dacie 1310 chiar între două autocare prăfuite cu numere de Moldova. Ne-am simțit bine așa, talonați de frații noștri de peste Prut, cam trei ore. După care ne-am pierdut răbdarea și am zis că suntem cu autoturism și nu trebuie să îmbătrânim în rând cu autocarele, care – între noi fie vorba – aveau de stat și trei zile până să treacă de vamă. Uite așa am început să depășim coloana, un autocar, al doilea… la al treilea au ieșit plăieșii moldoveni cu bâte de baseball. În spatele lor, moldovencele cu cosițe blonde și foarte guralive: „De ce nu stați la coadă, țiganilor, ați venit din România să ne luați mâncarea!”.

Ne-am fi simțit în plină Intifada,

undeva pierduți în Fâșia Gaza, dacă nu s-ar fi vorbit românește, detaliu care m-a încurajat să ies din mașină pentru a calma spiritele. „Ce căutați la noi în Moldova?”, m-a luat direct un tip mătăhălos. Eu – ca să mai îndulcesc puțin dialogul – i-am explicat că am venit la frații noștri ca turiști. El s-a ținut tare pe poziții și mi-a explicat să las vrăjeala, că nu suntem frați, el e moldovean, eu român. „Bun, și dacă nu suntem frați, în ce limbă vorbim noi acum și ne înțelegem atât de bine?”, îi zic eu. „În moldovenește”, mi-a răspuns franc omul. Eram aproape de linșaj, noroc că s-a dat jos din autocar un tip ceva mai mărunțel, dar care părea să aibă trecere printre furioșii vorbitori de limbă moldovenească. I-a liniștit și m-a luat deoparte pentru a-mi spune încet, așa, la ureche, să nu mă supăr. Că nu am cum să înțeleg, dacă nu sunt născut și trăit în Basarabia, că e greu să îți duci viața cu mitraliera rusului în spate din tată în fiu. A plecat, nu înainte să-și fi aprins o mahorcă, spunându-mi peste umăr, cu un zâmbet trist pe care nu o să-l uit, că românii adevărați, ăia care nu s-au dat cu rușii, au murit de mult în Siberia. Ne-a ajutat să trecem de iminentul linșaj și ne-am dus. A fost greu până am luat viteză și nu au mai avut timp de reacție bielorușii, gruzinii, tadjicii și kazahii din autocarele care urmau.

Acum, pe repede înainte.

Ne-a prins noaptea pe drum și ni s-a părut aproape firesc să ne oprească o mașină de poliție care patrula pe șoseaua pustie. Acte, lumini, numere, alea-alea. După care s-a prins polițistul că nu ne mergea un bec de la semnalizare. Asta e, marfă proastă românească, negocieri, glume, în fine, s-a dat dus numai după ce a cerut pachetul cu gumă de mestecat de pe bord, care parcă îl hipnotiza: „Pentru băiatul meu, să-i fac o bucurie”. La 40 de kilometri de graniță am văzut în lumina farurilor un soldat traversând șoseaua, venind din neantul beznei din stânga și mistuindu-se în antimateria pădurii din dreapta. Îmi plesnea vezica, așa că am oprit și am intrat puțin în lizieră, căutând un copac prietenos, numai că mi-a atras atenția, în pâcla nopții, o poiană luminată, plină cu tancuri. Tancurile Armatei a 14-a la 40 de kilometri de România. Am urcat în mașină și am plecat în trombă spre Chișinău cu farurile stinse.

La întoarcere, după un Chișinău gri și neprietenos,

am luat în piept coada de intrare spre România, unde aveam să stăm o noapte și o zi. De data asta eram între autocare din Georgia și nu am mai mișcat în front până seara târziu, când am văzut că georgienii deschid trapele autocarului, acolo unde se țin bagajele. Numai că, în loc de bagaje, georgienii ăștia aveau acolo oi, oi legate de picioare și înghesuite mai rău ca în saivan. Era mîncarea lor care – cu puțin fân și ceva apă – rămânea proaspătă până la Istanbul. Au scos două oi, le-au luat beregățile și le-au pus la proțap, totul în lumina gălbuie a focului ce palpita aproape ca într-un ritual păgân pe fețele călătorilor. Georgieni și georgiene, cu trăsături aspre și păr mai negru decât noaptea petrecută la graniță, au deschis sticlele de vodcă. S-a băut și s-a mâncat până când femeile au început să danseze la bustul gol în jurul focului pe ritmul unei tamburine cu clopoței. Ca să nu o mai lungesc, ajunși la graniță am trecut fără probleme de moldovean, dar rusul – un ofițer cu ochi albaștri și reci – s-a pus în fața mașinii urlând „Nazad!”. Moldoveanul a intervenit împăciuitor și ne-a tradus: aveam nevoie de viză de la ucraineni, pentru că eram în tranzit. Logic, așa că „nazad”, înapoi câteva sute de kilometri, până în Ucraina. Am luat pașaportul, am pus în el o hârtie de 10 mărci germane și i l-am dat ofițerului rus spunând „Tranzit Ucraina”. A privit bancnota din pașaport și ochii lui au căpătat brusc o căldură umană. Plecam, în sfârșit, spre România, era noapte din nou și, înainte de Iași, la o intersecție, ne-a oprit un echipaj de poliție. M-am dat jos, le-am strâns mâna, aproape că îmi venea să-i și pup, cât erau ei de caralii șpăgari. Eram acasă.