De mai mulți ani se face Tîrgul Mărțișorului la MNȚR. E un spațiu dedicat, înțărcuit special, unde – vorba bancului – „rîdem, glumim, dar nu părăsim incinta”. Idem, de cîțiva ani se comercializează chinezării prevăzute cu șnur în mai toate marile super- și hipermarket-uri. Între tîrgul muzeificat, restituit cultural, din spatele gardurilor de la Șosea, pe de o parte, și gradenele de lîngă casa de marcat, pe de alta, o verigă socio-culturală se slăbește de la un an la altul. Tîrgurile de Mărțișor din marile intersecții urbane dispar încetul cu încetul și, odată cu ele, un întreg fapt social care anima colectivitățile într-un întreg ritual al desprimăvărării. În timp ce entuziaștii dacologiei reconstituie Dragobetele din fantasme și închipuiri, adevărata sărbătoare tradițională a dragostei și armoniei cosmice se ofilește implacabil, ca un ghiocel în vază. S-ar putea ca generațiile viitoare să afle de Mărțișor doar din cărți sau din muzee. Am ajuns chiar să ne bucurăm că bulgarii vor înscrie Mărțișorul (lor, dar într-un fel și al nostru) în patrimoniul UNESCO!… La noi, dimpotrivă, autoritățile locale, castrate parcă de vocația propriei misiuni, ne scot treptat Mărțișorul în afara cetății. Tîrgurile de Mărțișor aduc tot mai mult a adunări clandestine. Mărțișorarii, prigoniți și hărțuiți de reglementări contrare spiritului însuși de organizare urbană, sînt transformați practic în traficanți dubioși, iar noi, ceilalți – în clienți clandestini. A cumpăra mărțișoare de la mărțișorarul din colț și, respectiv, a le purta la piept, odată ce ți-au fost dăruite, sînt azi gesturi de rezistență prin cultură.
De zeci de ani, vaduri celebre ale Mărțișorului erau Piața Universității, Piața Romană și Piața Amzei. Celelalte vaduri urbane aveau fluența lor, dar proximitatea centrelor studențești (precum Universitatea, Belle-Artele și ASE-ul) au marcat un anumit specific al fenomenului – goliardic, grotesc, carnavalesc – mai ales în anii ’80. A evoca Mărțișorul optzecist ca un moment culminant în istoria contraculturii bucureștene poate părea un fel de a spune „înainte era mai bine”. Nu contează dacă a fost mai bine sau mai rău. Contează că a fost (și azi putem privi retrospectiv consecințele). Acele manifestări de tactical frivolity, frondiste, pe alocuri subversive, pot fi încadrate într-o anumită cultură a protestului, care a generat, printre altele, și revista care găzduiește aceste rînduri.
Se obișnuia, în deceniile anterioare, ca în preajma Universității și a Facultății de Arhitectură să li se permită studenților și tinerilor artiști tutelați de Fondul Plastic să expună mărțișoare grotești, excentrice, uneori purtătoare de mesaje ambigue, cvasi-subversive. Erau monstruleți din ceramică pictată, avînd denumiri comice, precum „cocomîrlă” sau „prototiptil” și lăudați cu strigături goliardice, carnavalești, uneori ireverențioase (chiar licențioase). Mărțișoarele grotești, „studențești”, ”alternative” se deosebeau de mărțișoarele „clasice”, reprezentînd simboluri ale desprimăvărării (flori, fluturi, coșari, păsări călătoare precum barza sau rîndunica etc.), dar le putem privi ca moștenind tradiții mai vechi, ale unor serbări de trecere precum saturnaliile sau, mai dincoace, lăsata secului.
Aceste amulete căpătau funcția unor măști, în cadrul unui mini-carnaval care includea tîrguirea lor, dăruirea lor și apoi arborarea lor vestimentară. Dacă, în cazul mărțișoarelor „clasice”, cumpărarea și dedicarea lor au intrat în zona convențiilor sociale urbane, formalizate (precum buchetul de flori), mărțișoarele „alternative” implică o rupere a convenției formale, burgheze, precum și o serie de mesaje augurale – la rîndul lor anomale, chiar insolente: o dată de la mărțișorar la cumpărător și a doua oară de la cumpărător la destinatar(ă).
Ca să intri în acest joc îți trebuia o anumită deschidere, trebuia să fii ceea ce se numește o „fire trăsnită” sau „haioasă”.
Această stare de acceptare a anomalismului (și de aderare la el) presupune să posezi simțul umorului, chiar al absurdului, o anumită înclinație spre bizarerie și frondă, tipice unei zone de contracultură juvenilă, predominant studențească, ce poate fi legată de moda brigăzilor artistice și de manifestările artistice din zona cluburilor studențești. Este o zonă de libertate a gîndirii și expresiei, tolerată (și – se presupune – controlată) de către autorități în anii ’70-’80, și care corespunde unei sensibilități latent contestatare a publicului tînăr, prezent cu precădere în medii universitare. Acest spirit tînăr – „trăsnit” sau „haios” – este (era mai cu seamă atunci) resimțit în mod nemijlocit în preajma tonetelor de mărțișorari și completa atmosfera de sărbătoare primăvăratică și de tîrg carnavalesc, alături de spectacolul florăreselor, la rîndul lui plin de culoare și de spontaneitate.
Putem bănui că regimul totalitar ar fi îngăduit atari manifestări populare ca drenaje ale umorilor sociale. Aceasta e perioada unor manifestări populare organizate și controlate de stat în scop lenitiv, precum „Marea Tragere Loto a Mărțișorului” etc. Nefiind o sărbătoare creștină, Mărțișorul nu constituia o amenințare ideologică; în plus, beneficia de situarea sa în preajma Zilei Femeii (8 Martie, sărbătoare asumată pe plan mondial de mișcările laburiste și feministe și, deci, însușită în mod „logic și legic” de regimurile socialiste/comuniste). E posibil chiar ca strategii cultural-ideologici ai regimului să fi încurajat serbarea precreștină a Mărțișorului, pentru ca aceasta, în binom cu Ziua Femeii, să contrabalanseze importanța marilor sărbători creștinești ale perioadei (Lăsata Secului, Mucenicii, Moșii). Astfel, mărțișorarii, tolerați și asimilați micilor meșteșugari, tutelați și monitorizați economic de către Fondul Plastic, puteau fi instrumentalizați ca agenți ai unui anticlericalism voios și ai unui tradiționalism popular „legitim”, cu conotații protocroniste.
Că tocmai în cadrul acestei comunități artistic-meșteșugărești a apărut acel „trăsnit” spirit de frondă – care a participat, în mod greu de cuantificat, dar nu de neglijat, la slăbirea presiunii ideologice și la alimentarea unor oaze de libertate și speranță în plină epocă totalitară – este un paradox care contribuie la conturarea unei figuri ambigue, proteice și incontrolabile a mărțișorarului, figură care astfel se apropie de cea a precupețului, a coțcarului, a nebunului de carnaval.
Interesant articol. Si eu cumpar martisooare de la targul de la Muzeul taranului roman.